În legătură cu Oikeumeno,
esenţial e faptul că e o piaţă liberă.
O piaţă cu
adevărat liberă e aceea în care orice bun e
mereu de vânzare, chiar şi după ce l-ai cumpărat. Fireşte, atâta timp cât rămâne
în proprietatea ta, valoarea lui poate să crească sau să scadă.
Pe o piaţă liberă
şi corectă, valoarea personală a unui lucru face să-i crească valoarea de
piaţă. De fapt, valoarea de piaţă e cel puţin egală cu valoarea lui personală
cumulată de-a lungul timpului, inclusiv cea pe care nu o mai recunoşti; ori de
câte ori un lucru contează pentru tine, faci o investiţie în el, iar aceasta îi
sporeşte valoarea. Uneori se întâmplă ca oamenii să facă astfel de investiţii
„cadou” şi în bunurile altora, însă acest fapt care sfidează logica pieţei e
din ce în ce mai rar întâlnit.
În Oikeumeno valoarea
personală a unui lucru este publică şi transferabilă. Când vinzi un lucru îl
vinzi cu tot ce ai investit în el. Nu poţi înşela clienţii nici sub acest
aspect; e uimitor că în trecut aceste înşelătorii se desfăşurau pe scară largă,
datorită relativei izolări a minţilor omeneşti.
Cele mai scumpe
produse din Oikeumeno sunt cele care nu pot fi revândute, adică mărfurile
perisabile care se depreciază mai repede decât distanţa temporală dintre două
tranzacţii posibile. Sunt produse de lux, mai ales alimente, destinate bogătaşilor
individualişti şi excentrici, care trăiesc după principiul „Carpe diem”.
Săracii, în
schimb, cumpără mai ales bunuri ieftine şi durabile de care se ataşează sentimental,
în speranţa că le vor creşte valoarea de piaţă.
Notă:
Originea denumirii Oikeumeno este o chestiune controversată. Versiunea pe care oficialităţile o promovează tacit, fără a o fi afirmat însă niciodată, este simplă: numele pieţei e o formaţie hibridă, între oikoumene, din limba greacă şi oikea meno, din finlandeză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu