Zi de iarnă rară

Mi-am adus aminte de o povestire care mi-a plăcut când eram mic. Se numea, parcă, "31 Februarie". Când e 29 februarie -o zi destul de rară, dar posibilă- trag speranţe că ar putea veni şi ziua de 31 februarie. Înainte de asta ar fi 30 februarie, o zi despre care nu se ştie nimic. Poate că e o zi în care curge doar timpul -acela newtonian- şi nu se întâmplă nimic.

Am remarcat că s-au scumpit mult ouăle (o fi din cauza procesului lui Adrian Năstase?). În rândurile găinilor s-au operat probabil mari reduceri de posturi. Ele vor trebui să aibă grijă să producă doar ouă şi carne foarte bună, altfel vor fi disponibilizate.

Acum mulţi ani mă împrietenisem cu un cocoş. Era grăsuţ şi apatic; îi spuneam "Gumiţă". Când mă duceam la serviciu îl salutam de după gard: "Salut, Gumiţă!"; era iarnă şi stătea zgribulit ca o minge. În jurul lui ciuguleau vreo patru-cinci găini. Gumiţă mă privea cu un ochi, în semn de salut. La întoarcere, spre seară, mă privea cu celălalt ochi.
Când a venit primăvara, nu l-am mai văzut pe Gumiţă. Probabil că aşteptase plin de speranţe Postul Mare, ori ziua de 31 februarie.

Fiind încă iarnă, deci, să mai ascultăm o dată vocea lui Tristao da Silva (Tristoiul Pădurii); pentru o iarnă care-a fost, pentru Gumiţă şi pentru ziua de 31 februarie, când sper să ne vedem cu toţii:

Despre falsificarea mămăligii

Deşi arta culinară este o artă, iar gătitul este şi o minunată formă de relaxare, în sinea mea continui să cred că o mâncare a cărei preparare durează mai mult decât consumarea ei nu merită să existe. Dacă aş sta trei ceasuri lângă o oală de ciorbă pe care mesenii hămesiţi ar înghiţi-o în cinci minute, cred că le-aş da cu oala în cap.
Gospodinele sunt, cred, foarte obişnuite cu ideea că totul e deşertăciune, chiar şi arta (culinară); gătitul e un fel de exerciţiu zen. E ca şi când Leonardo ar fi pictat Gioconda aşteptându-se ca tabloul să fie apoi mâncat în vreun sfert de oră, ca turta dulce, ori să se strice după vreo zi-două şi să înceapă să miroase urât.

Prin urmare, eu mă declar pentru fast-food. Este o chestie minunată. Mâncarea se poate produce mult mai repede decât e mâncată. E ca şi când ai putea face spontan atâtea castele de nisip cât nu pot nărui valurile mării nici în o sută de ani.

Am însă regretul că frumoasa noastră naţie nu participă activ la acest curent global.

De exemplu, eu aş vrea să îmi cumpăr de la chioşc nu hamburgeri, ci brânză cu mămăligă şi smântână.

Există nişte semne de progres. E clar că brânza din comerţ nu e închegată nici de baciul ungurean, nici de cel vrâncean (supravieţuitorii), iar smântâna din cutiile de plastic nu-i bătută cu brighidăul.

Problema noastră este însă că mămăliga nu a fost până în prezent substituită cu produse de sinteză chimică. Tocmai mămăliga, acest produs atât de specific nouă, a rămas naturală. Aici se vede stadiul nostru de ţară bananieră.

Opinia mea este că doar falsificarea mămăligii ne va propulsa în rândul lumii civilizate. Nu-mi rămâne decât să sper că o voi putea cândva cumpăra de la orice chioşc cu fast-food.

Două poezii

De la orele de engleză de demult mi-au rămas două poezii xeroxate. Nu de la aceeaşi oră, dar le-aş pune pe aceeaşi pagină. Pe una am tradus-o (sau măcar am încercat) încă de atunci, pe cealaltă- nici până azi. Pe ambii autori ai poeziilor îi cheamă "William".

Le vedeţi aici, pe aceeaşi pagină, aşa cum mi-am dorit.

Prima din ele este "The Fly", a lui William Blake; o găsiţi uşor, aşa încât transcriu aici doar o versiunea de-a mea:

Gâza

Gâză,
-n joaca de o vară
te-am atins
ca într-o doară.

Oare
gâză nu sunt eu
sau nu om
ai fost mereu?

Fiindcă joc
şi beau şi cânt
pân’ la mâna
orb căzând.

Dacă gându-i
viaţă, plin
şi moartea
e-al său suspin

Eu ferice
gâză sunt
viu sau mort
pe ăst pământ.


Cealaltă este acest poem al lui William Henry Davies:

Leisure

What is this life if, full of care
We have no time to stand and stare.
No time to stand beneath the boughs
And stare as long as sheep or cows.

No time to see, when woods we pass,
Where squirrels hide their nuts in grass,
No time to see, in broad day light,
Streams full of stars, like skies at night.

No time to turn at beauty's glance
And watch her feet, how they can dance.
No time to wait till her mouth can
Enrich that smile her eyes began.
A poor life this if, full of care,
We have no time to stand and stare.

Locuri unde se doarme bine

Ca insomniac de tradiție, aș vrea să ofer insomniacilor mai neexperimentați niște ponturi pentru un somn bun, care compensează uneori acest viciu costisitor.
Cel mai important este locul în care dormi, așa încât m-am gândit să menționez niște locuri în care se doarme bine.

1. În spital
Contrar așteptărilor, când am fost internat în spital m-am odihnit foarte bine. Am tras niște somnuri vecine cu somnul de veci.
Și alții mi-au confirmat că în spital se doarme foarte bine.

Un dezavantaj ar fi în opinia mea pijamalele, obligatorii când ești internat. Eu dorm cel mai bine îmbrăcat cu hainele de zi, chiar încălțat; când mă schimb în pijamale, e clar că nu mai adorm, oricâte oi și capre aș număra. (La un moment dat vine un berbec furios, dă cu capul și îmi deschide ochii până în fundul creierilor.)
Totuși, în spital am dormit bine chiar și în pijamale. Doritorii pot dealtfel să poarte, în loc de pijamale, niște chestii mai mulate, fancy, cu steluțe.

E clar că e foarte nasol să fii bolnav în spital. Ar trebui, în calitate de simplu cetățean, să ai posibilitatea să te internezi sănătos, pentru un somn bun.

2. În tren
Când trenul se pune în mișcare, de multe ori adorm instantaneu.
E fain când te poți întinde pe banchetă, dar reușesc să adorm chiar și închircit și înghesuit pe un singur scaun. Mi-aș cumpăra un bilet dus-întors la Trenul Foamei (Timișoara-Iași) doar ca să dorm bine în weekend.

3. Pe birou
De multe ori simt tentația de a mă întinde pe masă ori pe biroul de la lucru pentru un pui de somn. Odată chiar am dormit o oră pe birou, cu ușa încuiată. A fost super. În zilele noastre așa ceva e mai greu fezabil, poate doar dacă rămâi benevol să faci ore suplimentare (de somn).

4. În Finlanda
În Finlanda s-a deschis un loc unde oricine poate dormi după amiaza. Presupun că acolo se doarme bine, pentru că nordicii fac de obicei lucruri de calitate.

Leapșa de comă

Pentru cei care doresc să răspundă aici ori altundeva; e vorba de o chestie care va revoluționa total ideea de concediu, propunând ceva mult mai tare decât relaxarea. Dealtfel, în orice fel de relaxare nu poate fi evitată confruntarea cu lumea și cu propriul corp.

Deci: ați dori să vă petreceți un an în comă profundă ? După care, firește, să vă regăsiți integritatea fizico-chimică, fiind probabil doar ceva mai odihnit.

Fulgi de ovăz

Azi dimineaţă m-am trezit într-o dispoziţie dubioasă, aşa încât m-am gândit să mănânc sănătos. Fulgii de ovăz sunt o opţiune; se spune că, prin nu ştiu ce procedee tehnice, ei reuşesc să combată colesterolul.

Mi-am pus un castron de fulgi de ovăz cu lapte şi am început să-i mănânc, probabil cu o expresie sinistră pe figură. Nevestei i-am deşteptat instinctul matern.

"Nu poţi să-ţi pui şi nişte zahăr?" - m-a întrebat, în timp ce tăia discret cu cuţitul nişte cărniţă tocmai friptă la grătar.

"Nu, dragă", am răspuns. "Vreau să simt gustul sănătăţii."

Terciul de ovăz avea, în opinia nevestei, aspectul şi mirosul unui amestec de mortar şi ciment. Mi-am amintit că trebuie să repar în cele din urmă tencuiala unui tavan (m-au inundat vecinii).

Ovăzul era un nutrient forte pentru caii din evul mediu. Când recolta de ovăz era proastă, ţăranii se bucurau, pentru că nu mai era întreprins niciun război.

Simt în stomac ceva rotund şi greu; sunt bine hrănit, ca un armăsar din evul mediu. Şi, în curând, ingredientele miraculoase vor începe să combată virulent monştrii colesterolului.

Nomazii

Era un noiembrie întunecat. Pe maidanul din faţa blocului musteau bălţi nenumărate, iar la marginea lui excavatoarele făcuseră un fel de tranşee, habar nu am în ce scop; cert e că au rămas neastupate luni de-a rândul. Ploaia lovea zi de zi într-o baracă de tablă; când era linişte pe stradă, puteam să aud de la geam stropii căzându-i pe acoperiş.

Pe vremea aceea şi-a făcut apariţia o ceată de ţigani; copii un pic mai mari ca noi.

Le plăcea mult să fugă pe movilele de pământ de la marginea tranşeelor; n-am văzut pe nimeni care să alerge cu atâta voluptate. Părea că nu mai au nevoie de nimic altceva în viaţa asta, ai fi zis că tocmai se rătăciseră în paradis. Le mai plăcea să dea cu pietre în baracă.

În următoarea zi gaşca blocului s-a adunat la consiliul de război. Nu i-au atacat pe ţigani din prima zi; erau mai mari şi mai mulţi, dar onoarea blocului trebuia apărată. Câţiva şi-au chemat şi verişorii; a fost pusă la punct o strategie, iar în următoarea zi au început în tranşee lupte crâncene. Lupta se desfăşura într-un teritoriu în care părinţii nu-mi dădeau voie (şi erau destul de vigilenţi), aşa încât nu-mi rămânea decât să urmăresc, neputincios, ostilităţile de departe. În general a fost vorba de o bătaie cu pietre; doi dintre ai noştri, care pretindeau că ştiu "judo" şi "karate", i-au provocat pe ţigani la lupta individuală, fără rezultat.

După trei zile de lupte, s-a ajuns la pace. Forţele unite ale blocului nostru şi ale ţiganilor s-au antrenat o vreme împreună, apoi au plecat să atace un cartier vecin.

Din câte mi-am dat seama, a fost un eşec militar. Pe ţigani nu i-am mai văzut după aceea.

Din istoria fripturii

Întrebarea firească este cum a apărut friptura pe pământ. Am selectat trei ipoteze:

1.Versiunea profului meu de istorie din liceu:

Omului primitiv i-a căzut halca de carne în foc; era mare pagubă să se piardă, aşa că s-a fript la degete şi a scos-o din foc. A sesizat apoi că e bună şi aşa, chiar mai gustoasă, iar ulterior toţi oamenii peşterilor au deprins obiceiul de a arunca hălcile de carne ecologică în focul cavernei.

2. Versiunea soţiei mele:

În vremuri preistorice, un bizon mare şi gras alerga prin furtuna dezlănţuită. Un trăsnet a căzut din cer şi l-a prăjit, iar oamenii cavernei l-au mâncat şi i-au mulţumit lui Zeus pentru aşa ispravă.

3.Versiunea mea:

Un prădător feroce (urs, leu, hienă de peşteră ori altă creatură dispărută) s-a furişat cu gânduri necurate spre peştera oamenilor. Femeile care păzeau focul i-au dat cu torţele în blană şi l-au incendiat. Bietul animal s-a zbătut o vreme, apoi a murit fript. Femeile l-au luat şi l-au oferit bărbaţilor tribului.

Acestora le-a plăcut ideea; apoi s-au străduit o vreme să vâneze toate animalele cu torţe incendiare. Unui tip genial i-a venit în cele din urmă ideea că e mai bine ca animalele să fie în prealabil ucise şi abia apoi fripte.

Perspective

Se spune că într-un viitor nu prea îndepărtat vor veni la noi în ţară mulţi chinezi. Este posibil.

Aş vrea ca aceşti chinezi să construiască un fel de Marele Zid Chinezesc, aproape de graniţa noastră estică. De acolo, el ne va proteja de viscol pe toată durata iernii.

Apoi chinezii ar putea face Şi Mai Marele Zid Chinezesc, în paralel cu primul, apoi un Şi Mai Şi Mai Marele Zid Chinezesc etc. Sintagma "Şi Mai" ar putea deveni o deviză şi un nume la modă nu numai printre chinezi.

Dar de ce să gândim lucrurile în mic? Nemţii vor să-şi construiască un munte. Olandezii vor şi ei să-şi construiască un munte. Chinezii noştri ar putea să construiască un nou lanţ muntos, Lanţul Metacarpatic, care să ne protejeze, evident, de viscol.

Am un singur regret: probabil că Lanţul Metacarpatic va fi finalizat înaintea improbabilei uniri a României cu Basarabia, lăsându-i pe fraţii de peste Prut în bătaia crivăţului.

Singura soluţie e ca, de la adăpostul lanţului muntos făcut de chinezi, să îi convingem pe basarabeni că îi vară:

Valentinul

Ceva cu "Sf. Valentin" apare în romanul "Departe de lumea dezlănţuită", probabil şi în alte romane englezeşti cunoscute cititorului român.

Totuşi, Valentinul românesc este importat din America sau Statele Unite, care sunt un stat mare, frumos şi prosper. Prosperitatea Statelor Unite este datorată, în opinia mea, faptului că fermierii deţin arme de foc.

Cu ocazia Valentinului le doresc, tuturor celor care îl sărbătoresc, numai bine şi să devină King and Queen of America !

Floarea libertăţii

Tocmai am văzut -nu contează unde- un afiş cu o garoafă roşie ca simbol al libertăţii.

Mie garoafa nu-mi prea spune nimic; în general văd în ea doar banalitate şi platitudine. Sunt florile pe care de obicei le ofer de nevoie vreunei femei insipide sau antipatice.
A fost frumos şi surprinzător să o văd simbolizând libertatea. Poate că şi libertatea ar trebui să fie ceva banal şi elementar pe cât de banală mi se pare garoafa; poate că ar trebui să fie o bază, nu un vârf. E roşie şi simplă ca o rană.

Dacă ar fi să-mi imaginez o floare a libertăţii, ar fi o floare de câmp sau de munte; sălbatică şi cu un parfum pătrunzător, violent, distinct, de neasemuit cu vreo altă mireasmă. Viguroasă, crescând în bătaia vântului, fără teamă de vijelii ori furtuni. Toate gâzele zboară spre ea, înnebunite de miros, dar sunt luate de vânt şi duse departe. E o floare rară, văzută doar de către călătorii încercaţi şi poate doar o dată-n viaţă.

*

Într-o vară am privit îndelung o garofiţă de câmp; era cald şi mă culcasem în iarba înaltă.

Floarea îmi părea o adolescentă eternă, aşa cum a văzut-o Nichita Stănescu pe Nausicaa din "Odiseea". Atunci am jurat să rămân şi eu un adolescent etern. Îmi voi aduce aminte mereu acea zi.

Fapte bune

Faptele bune sunt o chestie compensatorie pentru lucrurile care nu sunt făcute cum trebuie. Am tras chiulul, am tras mâța de coadă, deci trebuie să fac fapte bune ca să recuperez.

Partea interesantă e că nu mai ai cum să faci acele chestii pe care nu le-ai făcut la vremea lor și, în schimb, trebuie să faci -în scop compensatoriu- te miri ce.
Cu toatea acestea, faptele bune își ating scopul, pentru că acționează precum căderea în lanț a unor piese de domino. Faptele bune sunt în esență o chestie anarhică, dar acționează conform unei exactități mai presus de înțelegere.

Energii ascunse

Una din realizările mele matinale a fost desfacerea unei sticle cu capacul foarte bine înşurubat şi alunecos.

N-aş fi putut să o desfac fără să mă concentrez; şi, în plus, am folosit nişte energii ascunse. Ele apar atunci când te încordezi foarte concentrat şi ai ochii încrucişaţi. Dacă nu te uiţi cruciş nu poţi desface niciun capac reluctant.

Mirosul anilor

Tocmai am ascultat o melodie pe care am auzit-o întâmplător pe stradă prin anii 80 (ceva mai târzii). Mi-am adus aminte unde am ascultat-o prima dată şi în ce moment al zilei.

Ceea mi se pare ireparabil pierdut este aerul de atunci şi mirosul străzii.

E incredibil cât de mult s-a schimbat mirosul străzilor; aceleaşi străzi pe care mergeam şi acum douăzeci de ani.

Schimbarea asta e un proces cvasistatic, imperceptibil de la o zi la alta; dar, uneori, auzi întâmplător o melodie din vremea de demult, un sunet consubstanţial cu acea lume pe care o credeai reală într-o măsură mult mai mare decât o crezi pe cea de acum.

Nu mai găsesc aerul de atunci; probabil că nici străzile nu-s aceleaşi şi trăiesc într-o lume de imitaţii fantomatice, un simulacru din ce în ce mai obosit.

Prezentul falsifică trecutul. Ce chestie.

Sparții

Nu am prea multă simpatie pentru poporul spartan. În primul rând pentru că erau un popor așa-zis aristocratic, iar eu sunt mai mult cu clasa muncitoare ( ”Eu sunt un monstru pentru voi/ Urzind un dor de vremuri noi” etc. ). Așa încât în cele ce urmează o să vorbesc mai mult din amintiri, fără o documentare la zi.

Chestia cea mai interesantă la spartani era forma de proprietate. Practic, un spartan nobil putea deține cam oricât și orice; doar că, la moarte, absolut toată averea lui era confiscată de stat.
Când devenea major, orice tânăr spartan primea un mic capital din partea aceluiași stat.
Mi se pare cea mai corectă viziune despre proprietate. Ce-i al tău e-al tău, cu condiția să exiști. Nu exista noțiunea de moștenire, probabil nici de donație.
Pesemne că spartanii și-au dat seama că nu individul ruinează statul, ci organizațiile. Și familia e tot o organizație, așa încât copiii mici erau luați de la părinții naturali și lăsați să se descurce pe cont propriu în munți, unde domnea doar legea selecției naturale.

În Sparta cel mai nasol o duceau hiloții -țăranii foarte dependenți-, care nu erau tocmai sparți, ci rupţi; rupţi în toate. Pruncii sălbatici ai nobililor le furau din recolte, iar adolescenții îi vânau cu arcurile (un sport favorit al clasei superioare).
Cel mai demoralizant mi se pare faptul că acești hiloți făceau copii care nu puteau ajunge decât tot hiloți. Cred că, dacă m-aș fi născut hilot, prima chestie făcută în adolescență ar fi fost să îmi tai co*iele cu secera, de ziua recoltei. (Așa cum Cronos i le-a tăiat lui Uranus, în mitologia greacă; pe plan spiritual, ar fi fost o mare înfăptuire, pentru că aș fi revelat unitatea mistică Uranus=Cronos, o chestie nerealizată până în prezent.)

E destul de celebru un film despre sparți, numit ”300”. Nu am avut răbdarea de a urmări mai mult de 15 minute acea tâmpenie, deși am văzut destule filme proaste (”Armageddon”, ”Tomb Raider”, ”The Last Legion” și alte câteva) la viața mea.

Spartanii ăștia erau foarte uniți și hotărâți, un alt semn de inferioritate. Oamenii deștepți o iau în direcții diferite, calcă în străchini și dorm în șanțuri.

Fado

În general îmi place să ascult fado; dar are -nu ştiu de ce- un farmec deosebit atunci când afară ninge. Urmăresc pierdut fulgii care zburătăcesc lin şi ascult această muzică născută în nişte locuri unde, probabil, ninge destul rar.

Se spune că niciun fulg nu seamănă cu altul; uneori conştient de asta, îi privesc ca pe nişte necunoscuţi consumându-şi destinul singular în univers, fiecare din ei contând prea puţin pentru mine. Dacă aş fi etern în viaţa asta, poate că aş fi atent la fiecare fulg; dar se pare că mă grăbesc şi eu spre un capăt. Şi, de dincolo de geam, văd doar zburătăciri care-şi lasă amprenta vagă, luminoasă şi mişcătoare în curgerea unui fado portughez.

De obicei ascult fado singur; ai mei nu-mi prea împărtăşesc ocupaţia. Tot singur mă uit şi la wrestling, dar asta e cu totul altă poveste.

Ultimele zile ale pomului de iarnă

De obicei, la mine la bloc, după ce treceau sărbătorile de iarnă începeau nişte zile crâncene. Brazii de Crăciun erau abandonaţi în seama copiilor, iar noi ne făceam din ei paloşe cu care ne băteam şi ne spărgeam capetele. Dintr-un brad mai grandios ieşea un fel de lance ca a unui cavaler cruciat.
Privind retrospectiv, sunt sincer uimit cum de nu ne-am scos niciunul altuia ochii sau rinichii. Poate că, din instinct, un copil ştie să se ferească mai bine de o lovitură decât un om mare. Părerea mea e însă că în acele momente acţionează nişte îngeri protectori ai copiilor, pe care -în modul cel mai discret şi delicat- îi feresc de accidente cu urmări grave.
Erau zile cu zloată, urâte, dar foarte potrivite pentru acest sport de iarnă. Chiar dacă ai tăi nu-ţi dădeau bradul pe mână, puteai găsi uşor pe jos o "sabie" de lemn cu care să te alături conflictului general. După vreo două-trei zile, totul înceta; de plictiseală, probabil. Rămânea doar zăpada topită şi murdară, noroaie şi nenumărate crengi de brad. "Paloşele" dispăreau ca prin farmec, aruncate în gunoi sau luate de oamenii străzii, care le găseau vreo utilitate.

În alt cartier copiii foloseau paloşele tot timpul anului. Exista acolo un ritual ciudat: toată suflarea băieţească, dar şi fetele mai ambiţioase mergeau "la răscoală". De obicei, la răscoală ţăranii merg cu furci, coase, sape şi topoare; copiii din acel cartier mergeau cu absolut orice fel de obiect mai lung decât ei şi contondent. "Paloşe" ca ale noastre, cozi de mătură, produse de oţel laminat etc. Interesant e că nu se băteau cu ele, era o chestie mai mult demonstrativă; le agitau în aer zbierând şi loveau adversari imaginari.

În acei ani mergeam în timpul verii la rudele noastre din Constanţa. Acolo copiii erau mult mai paşnici; nu se întâmpla nimic de genul celor menţionate mai sus. M-am gândit atunci că asta e din pricina mării; din cauză că marea e atât de aproape, copiii sunt tot timpul într-un fel de vacanţă, mai relaxaţi. În Constanţa m-am plimbat pentru prima dată în viaţă cu o fată; era turcoaică sau tătăroaică, aşa ceva. Aceasta a fost şi singura dată când i-am arătat unei femei muşchii mei, ca să o impresionez (eram în clasa a treia). Dar la mine în oraş luam viaţa foarte în serios.

Ai mei nu aruncau de obicei bradul; îi ciopleau crengile şi îl puneau în cămară, iar în anul următor trunchiul devenea un suport pentru cârnaţii uscaţi şi afumaţi care atârnau îmbietori, dar din ce în ce mai puţini, până la desprimăvărare.

Eminescu și ficatul

Ieri mi-am cumpărat un volum de Eminescu. L-am luat de la un magazin Billa; e apărut în colecția de la Jurnalul Național în care sunt publicate cărți ale autorilor români, o inițiativă lăudabilă.

Eminescu e un autor somptuos; mi se pare ciudat să-l văd tipărit pe hârtie proastă. Cu toate astea, când eram în liceu aveam un volum de Eminescu tipărit pe hârtie și mai proastă; din cauza asta mă credeam îndreptățit să subliniez versuri cu creionul sau cu pixul, ori chiar să îmi scriu ideile semigeniale pe marginea paginilor. Acel volum nu îl mai am și, în amintirea lui, am cumpărat cartea de la ”Jurnalul”.
Așadar, scrierile eminesciene se aflau ieri într-o plasă de Billa, între o tavă cu ficat crud de pui și una cu pipote și inimi.
Și asta mi s-a părut ciudat. Despre Nichita Stănescu am citit că se plimba cândva prin parc ținând în mâna întinsă înainte o pungă cu ficat de pui. Dar Eminescu în contact cu ficatul e într-adevăr bizar.

*

Ficații -și măruntaiele în general- sunt o mâncare foarte hrănitoare.
Râsul din Carpați -un lord al carnivorelor- mănâncă, în condiții bune de trai, doar măruntaiele în sânge din prada proaspăt prinsă. La extrema cealaltă e animalul numit ”wolverine”, un monstru, o aberație a neamului mamiferelor; el mănâncă prada cu totul, inclusiv oasele și uneori și coarnele, dacă există.
Vulturul lui Zeus ciugulea și el ficatul titanic al lui Prometeu.

În rest, pot să adaug că trăim niște vremuri dezgustătoare și neînțelese.

Poirot

Oare Hercules Poirot este bărbatul ideal al Agathei Christie ?

Relaţia dintre o femeie şi un bărbat trece însă prin crize majore, datorate egoului masculin, chiar dacă bărbatul este fictiv:

"Spre sfârșitul anilor 1930, Christie scrie în jurnalul personal că îl consideră insuportabil pe Poirot, acesta fiind descris ca un maniac egocentric." (wikipedia)

Fast food

Fast food-ul m-ar putea ajuta să slăbesc.

Pe la 10 dimineaţa am mâncat un sandviş mic şi mi-a pierit pofta de mâncare. Pe la 7 seara am mâncat iar un sandviş mic şi iar mi-a pierit pofta de mâncare.