Nomazii

Era un noiembrie întunecat. Pe maidanul din faţa blocului musteau bălţi nenumărate, iar la marginea lui excavatoarele făcuseră un fel de tranşee, habar nu am în ce scop; cert e că au rămas neastupate luni de-a rândul. Ploaia lovea zi de zi într-o baracă de tablă; când era linişte pe stradă, puteam să aud de la geam stropii căzându-i pe acoperiş.

Pe vremea aceea şi-a făcut apariţia o ceată de ţigani; copii un pic mai mari ca noi.

Le plăcea mult să fugă pe movilele de pământ de la marginea tranşeelor; n-am văzut pe nimeni care să alerge cu atâta voluptate. Părea că nu mai au nevoie de nimic altceva în viaţa asta, ai fi zis că tocmai se rătăciseră în paradis. Le mai plăcea să dea cu pietre în baracă.

În următoarea zi gaşca blocului s-a adunat la consiliul de război. Nu i-au atacat pe ţigani din prima zi; erau mai mari şi mai mulţi, dar onoarea blocului trebuia apărată. Câţiva şi-au chemat şi verişorii; a fost pusă la punct o strategie, iar în următoarea zi au început în tranşee lupte crâncene. Lupta se desfăşura într-un teritoriu în care părinţii nu-mi dădeau voie (şi erau destul de vigilenţi), aşa încât nu-mi rămânea decât să urmăresc, neputincios, ostilităţile de departe. În general a fost vorba de o bătaie cu pietre; doi dintre ai noştri, care pretindeau că ştiu "judo" şi "karate", i-au provocat pe ţigani la lupta individuală, fără rezultat.

După trei zile de lupte, s-a ajuns la pace. Forţele unite ale blocului nostru şi ale ţiganilor s-au antrenat o vreme împreună, apoi au plecat să atace un cartier vecin.

Din câte mi-am dat seama, a fost un eşec militar. Pe ţigani nu i-am mai văzut după aceea.