De obicei, la mine la bloc, după ce treceau sărbătorile de iarnă începeau nişte zile crâncene. Brazii de Crăciun erau abandonaţi în seama copiilor, iar noi ne făceam din ei paloşe cu care ne băteam şi ne spărgeam capetele. Dintr-un brad mai grandios ieşea un fel de lance ca a unui cavaler cruciat.
Privind retrospectiv, sunt sincer uimit cum de nu ne-am scos niciunul altuia ochii sau rinichii. Poate că, din instinct, un copil ştie să se ferească mai bine de o lovitură decât un om mare. Părerea mea e însă că în acele momente acţionează nişte îngeri protectori ai copiilor, pe care -în modul cel mai discret şi delicat- îi feresc de accidente cu urmări grave.
Erau zile cu zloată, urâte, dar foarte potrivite pentru acest sport de iarnă. Chiar dacă ai tăi nu-ţi dădeau bradul pe mână, puteai găsi uşor pe jos o "sabie" de lemn cu care să te alături conflictului general. După vreo două-trei zile, totul înceta; de plictiseală, probabil. Rămânea doar zăpada topită şi murdară, noroaie şi nenumărate crengi de brad. "Paloşele" dispăreau ca prin farmec, aruncate în gunoi sau luate de oamenii străzii, care le găseau vreo utilitate.
În alt cartier copiii foloseau paloşele tot timpul anului. Exista acolo un ritual ciudat: toată suflarea băieţească, dar şi fetele mai ambiţioase mergeau "la răscoală". De obicei, la răscoală ţăranii merg cu furci, coase, sape şi topoare; copiii din acel cartier mergeau cu absolut orice fel de obiect mai lung decât ei şi contondent. "Paloşe" ca ale noastre, cozi de mătură, produse de oţel laminat etc. Interesant e că nu se băteau cu ele, era o chestie mai mult demonstrativă; le agitau în aer zbierând şi loveau adversari imaginari.
În acei ani mergeam în timpul verii la rudele noastre din Constanţa. Acolo copiii erau mult mai paşnici; nu se întâmpla nimic de genul celor menţionate mai sus. M-am gândit atunci că asta e din pricina mării; din cauză că marea e atât de aproape, copiii sunt tot timpul într-un fel de vacanţă, mai relaxaţi. În Constanţa m-am plimbat pentru prima dată în viaţă cu o fată; era turcoaică sau tătăroaică, aşa ceva. Aceasta a fost şi singura dată când i-am arătat unei femei muşchii mei, ca să o impresionez (eram în clasa a treia). Dar la mine în oraş luam viaţa foarte în serios.
Ai mei nu aruncau de obicei bradul; îi ciopleau crengile şi îl puneau în cămară, iar în anul următor trunchiul devenea un suport pentru cârnaţii uscaţi şi afumaţi care atârnau îmbietori, dar din ce în ce mai puţini, până la desprimăvărare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu