Eminescu și ficatul

Ieri mi-am cumpărat un volum de Eminescu. L-am luat de la un magazin Billa; e apărut în colecția de la Jurnalul Național în care sunt publicate cărți ale autorilor români, o inițiativă lăudabilă.

Eminescu e un autor somptuos; mi se pare ciudat să-l văd tipărit pe hârtie proastă. Cu toate astea, când eram în liceu aveam un volum de Eminescu tipărit pe hârtie și mai proastă; din cauza asta mă credeam îndreptățit să subliniez versuri cu creionul sau cu pixul, ori chiar să îmi scriu ideile semigeniale pe marginea paginilor. Acel volum nu îl mai am și, în amintirea lui, am cumpărat cartea de la ”Jurnalul”.
Așadar, scrierile eminesciene se aflau ieri într-o plasă de Billa, între o tavă cu ficat crud de pui și una cu pipote și inimi.
Și asta mi s-a părut ciudat. Despre Nichita Stănescu am citit că se plimba cândva prin parc ținând în mâna întinsă înainte o pungă cu ficat de pui. Dar Eminescu în contact cu ficatul e într-adevăr bizar.

*

Ficații -și măruntaiele în general- sunt o mâncare foarte hrănitoare.
Râsul din Carpați -un lord al carnivorelor- mănâncă, în condiții bune de trai, doar măruntaiele în sânge din prada proaspăt prinsă. La extrema cealaltă e animalul numit ”wolverine”, un monstru, o aberație a neamului mamiferelor; el mănâncă prada cu totul, inclusiv oasele și uneori și coarnele, dacă există.
Vulturul lui Zeus ciugulea și el ficatul titanic al lui Prometeu.

În rest, pot să adaug că trăim niște vremuri dezgustătoare și neînțelese.