Oră de vară

Ceasul dat înainte îmi mănâncă o oră din viață; dar așa începe din plin anotimpul cald, cu sacrificii ritualice.

Multe luni de acum încolo voi fi fericit că sunt -și suntem- cu o oră înaintea Timpului, mai sprinteni, mai berbeci decât el. Ca și când ai pluti cu o placă de surf la un metru deasupra crestei valului.

Flori, fete și băieți

Despre fetele din orașul meu n-am avut, în adolescență, o părere prea bună. Prea gășcăroase, băiețoase, un pic blazate și cu o viziune nu neapărat materialistă, dar cât se poate de prozaică despre viață. Nu mă simțeam confortabil în prezența lor și de obicei chiar mă deprimau. Majoritatea erau și fumătoare; eu n-am fumat în viața mea nici măcar o țigară.
În schimb îmi plăceau florile; nu puteam să le privesc fără o anume reverență adâncă. Sunt probabil unul din puținii bărbați heterosexuali cărora le face plăcere să primească drept cadou flori.

Când am ajuns la facultate, am descoperit cu uimire că există printre studente și altfel de fete decât cele pe care le văzusem în orașul meu. Într-o bună zi, una din ele -azi soția mea- mi-a dăruit un buchet de flori. Surpriza a fost destul de mare, ca și bucuria dealtfel. M-am întors la cămin ținând în mână, destul de emoționat și încurcat, cadoul.
Nu aveam nicio vază în care să pun florile și nici măcar un vas gol, așa încât am evacuat un borcan de castraveți, l-am clătit și am aranjat în el florile, cât m-am priceput eu de bine.

Nu eram singur în cameră; Horațiu părea că doarme în patul alăturat. După nu multă vreme l-am auzit însă căscând; apoi a râgâit ca un aligator și s-a ridicat în capul oaselor. Atunci am observat că era cam vânăt în colțul unui ochi. Horațiu avea prostul obicei să se implice uneori în altercații fizice; dădea mai mult decât încasa și privea această chestie cu un soi de sportivitate: dacă distribuia, să zicem, vreo trei pumni, i se părea onest să și primească unul.
Așezat pe colțul patului, a privit o vreme, cu un aer absent, buchetul de flori din borcan. S-a ridicat apoi, a luat borcanul în mână și l-a privit din toate părțile. Apoi l-a așezat la loc.
-Ce-s astea? a întrebat.
-Flori.
-Ooooo, da! ... a exclamat atunci Horațiu și m-a bătut pe umăr.
După asta, s-a întors înapoi în pat.

Aceste impecabile emoții

(amintire cu Alifantis)

O înserare prăfuită peste o zi banală; sala nu prea veche, dar ponosită și un fotoliu prea strâmt, în care m-am tot luptat să îmi găsesc locul.

Pe fundal, zâmbitoare în felul ei, umbra prietenoasă a omului cu chitara îl seconda, când albastră, când roșie, când violetă. În ritmul chitarei inginerul de sunet se unduia la butoane, aducându-mi-i aminte și pe Mole și pe Ratty din ”Vântul prin sălcii”.

Emoțiile erau pure, iar sensul pe care îl aveau nu le încărca. Lumini și ape curgeau printre firele de praf. Nu știam dacă acest anotimp limpede poate fi numit ”toamnă” sau ”primăvară”. Poate că sunt totuna.

E prea puțin armonioasă lumea în care trăim; însă poate că îi lipsește doar o chitară. Și, uneori, vocea omului.

Despre traducere

”A încerca să traduci dintr-o limbă, înseamnă să abați un pârâu din albia-i de mușchi; în canalul curat săpat, apa nu mai are murmurul de altădată, nici adierile-i singuratice.”

Despre fluidul lingvistic; o frumoasă zicere, izvorâtă dintr-o minte romantică. Alecu Russo (1819-1859).

Omul plictisit

Într-una din plimbările mele în pădure am dat de cineva pe care, la prima vedere, l-am crezut extraterestru. Un extraterestru de tip ”nordic”.

Era așezat pe trunchiul unui copac căzut. Trebuie să fi fost destul de înalt; așa, așezat și un pic aplecat în față, ajungea la înălțimea mea stând în picioare (cam 1,75 m). Era îmbrăcat într-un fel de trening fluorescent, verde-albăstrui. Părul, blond-cenușiu, îi atârna pe umeri, iar ochii aveau o nuanță de turcoaz. Era zvelt, dar bine făcut și lat în umeri. Nu avea barbă și îmi aducea aminte, oarecum, de un eunuc; expresia feței, de o inteligență deosebită, avea ceva nemaiîntâlnit de mine, probabil opusul cercetătorului. Prezența lui nu-mi inspira niciun fel de teamă, doar liniște și interes; acest lucru era neobișnuit, dată fiind situația. Am încercat să mă neliniștesc în vreun fel, dar nu am putut.

-Salut, ce mai faci? întrebă necunoscutul, iar glasul mi se păru că sună ca un ecou blând dintr-o încăpere metalică.
-Mă plimb un pic prin pădure, i-am răspuns. Tu?
-Sunt un om ca și tine, a spus ca și când mi-ar fi ghicit gândurile. Dar eu nu mă plimb. Nu are rost să mă plimb niciunde. Eu am venit din viitor.

Poate că așa era; poate că nu. L-am măsurat, preț de câteva clipe, din cap în picioare. Insul era oricum prea straniu pentru a fi un om ca toți oamenii.
-Vin din viitor, deci cunosc tot ce există acum. Totul, absolut totul. Nu-ți poți imagina cum este. Nici eu nu-mi puteam imagina, până când nu am venit aici și acum.

Și humanoidul zâmbi amar.
-Eram curios să văd trecutul, ca și când ar putea fi ceva nou. Dar ce poate fi nou în trecut? O dată ajuns aici, firește, mi-am dat seama că știu totul. Și nu-mi rămâne decât să aștept câteva minute de plictiseală îngrozitoare, până mă voi întoarce înapoi. Atunci, desigur, voi fi uitat iarăși totul.

-Din ce an vii? l-am întrebat.
-Nu are rost să știi asta, chiar niciun rost, îmi răspunse. E mai folositor să te uiți aici în jurul tău. Vei merge mai departe. Peste trei minute de acum îți va trece calea o pasăre; se numește Turdus viscivorus, sturz de vâsc sau brebene. Apoi, peste alte cinci minute, o să vezi un om de zăpadă. Nu o să-ți crezi ochilor, pentru că e vară, dar va fi chiar un om de zăpadă...

I-am urmat sfatul și m-am îndepărtat în pădure, fără să știu cum să-l salut. Inutil să mai adaug că am întâlnit și sturzul și omul de zăpadă. Pe cel din urmă nu l-am atins și, recunosc, l-am lăsat în urmă cât am putut de repede.
Nu știu cine a fost cel cu care am stat de vorbă. Poate că era, într-adevăr, un om venit din viitor. Însă mai degrabă a fost doar una din multele năluciri ale pădurii.

Poezie cu gândac

La lumina crepusculară a becului de pe hol, intrată pe ușa întredeschisă, fircăleam ceva în caietul cu poezii. Eram întins pe vreo patru cincimi de canapea; partea rămasă era ocupată de nevastă-mea, care privea și ea în hârtiile ei, concentrată ca un scrib din Egiptul antic.
O seară (sau noapte) destul de pașnică; însă, deodată, am auzit strigătul fatal: ”UN GÂNDAAAC!”
-Hă? unde? a întrebat poetul.
-Acolo..., a îngăimat nevastă-mea, cu o voce foarte feminină.

Atunci am zărit și eu exploratorul pe covor; un flăcău destul de consistent, 5-6 cm, maroniu, cu antene lungi. În lipsă de altă armă, l-am turtit cu caietul de poezii.
Șmaf. Și mare parte din creatură a ajuns un terci gândăcos, întins peste o poezie din caiet. După un moment de reflecție, am rupt fila, am împachetat gândacul în ea și am aruncat-o la coș.

-Dragă, m-ai făcut să distrug o poezie, mi-am anunțat nevasta. O mare pierdere pentru umanitate.

Și m-am întins la loc pe canapea.
Într-adevăr o pierdere. Aș putea să rescriu poemul; însă, dacă ar fi același poem, ar avea altă formă. Iar dacă ar avea aceeași formă, ar fi un cu totul alt poem.

Când am aruncat la coș gândacul învelit în poezie, încă mai mișca dintr-o antenă.

Singurătatea ( 8 ). Alchimistul

Era vară când l-am cunoscut pe d-l Teofil; îmi aduc aminte și azi cum stătea la una din mesele unei terase improvizate lângă o crâșmă de cartier, pe jumătate în soare, pe jumătate în umbra blocului din față. Lumina și umbra îi împărțeau aproape simetric chipul îmbătrânit prematur; clipea foarte rar, dar prelung. În față avea un pahar ciobit, de sticlă verde, din care bea vodcă. Ceilalți îl păstrau la o oarecare distanță, dar conversau cu el de la celelalte mese; acest mister s-a lămurit curând: mirosea destul de tare. Azi cred că aș suporta ceva mai greu să stau lângă unul ca el -mirosul de om este dintre cele mai urâte-, însă atunci era un inconvenient foarte mic față de altele din experiența vieții de zi cu zi.

Eu făceam parte -probabil ca și acum- din tabăra inadaptaților și a învinșilor; așa erau și cei cu care mai legam uneori câte o vorbă. D-l Teofil era din cu totul alt aluat. Părea genul de om care s-ar fi descurcat în lume oricând și în orice împrejurare; însă prefera să stea nespălat și să bea o vodcă în cartier. Îi studia atent pe ceilalți. Vorbea puțin și foarte la obiect despre orice, fără să fie tăios, nici diplomatic, ca și când ar fi disprețuit aceste două moduri ale spiritului, deși le-ar fi putut practica la perfecție. Fără să-i fi spus, a înțeles destul de ușor, la a doua întâlnire, cam care era modul meu de viață de atunci; după o reflecție de câteva secunde -de privit în paharul de vodcă-, a părut să mă aprobe. Era de acord cu mine. Eram singuri atunci și, cu voce scăzută, a început să povestească -poate în compensație- și despre sine. La a treia întâlnire, într-o seară tulbure, cu vânt și ploaie, a vorbit despre alții și despre lume și viață în general. Nu ne-am mai întâlnit de atunci.

După Jean de la Lune, d-l Teofil a fost a doua persoană care mi-a vorbit despre Râs. Dacă Jean de la Lune mi-a zugrăvit o ființă sumbră și fatidică, d-l Teofil vorbea despre el apreciativ, cu respect, ca despre un om care i-a schimbat viața.
În viața de zi cu zi, d-l Teofil era pensionat pe caz de boală. În viața lui, însă, d-l Teofil fusese alchimist; un alchimist de atelier.
Mi-a spus că toate teoriile moderne ale fizicii și chimiei despre structura materiei sunt niște falsuri ticluite cu meșteșug, care i-au împiedicat pe oameni să obțină aurul. El îl obținuse.
L-am crezut pe cuvânt. Când a văzut asta, a zâmbit și mi-a pus în mână o monedă mare și grea, din aurul produs de el; în amintirea întâlnirilor noastre.

Pe o față a monedei erau scrise, cu litere grecești, trei cuvinte într-o limbă necunoscută; nu le voi reproduce aici. Pe cealaltă față era reprezentată o broască cu coarne lungi, asemănătoare cu ale bourului.
”Să nu o vinzi, nici să n-o dăruiești alcuiva”, a spus atunci d-l Teofil. ”Dacă vrei să scapi de ea, arunc-o unde crezi de cuviință.”

Am păstrat moneda vreme de câțiva ani după epoca singurătății. Curiozitatea m-a făcut să îi și testez undeva chimia: s-a dovedit a fi, într-adevăr, de aur. Apoi, după o vreme, n-am mai vrut să o țin la mine. M-am dus cale lungă și am aruncat-o în apa unui pârâu de munte; dealtfel unde se simt broaștele mai bine decât în apă? Acolo am ”crezut de cuviință” să arunc moneda, ca după spusele d-lui Teofil.

Pe vremea întâlnirilor noastre, d-l Teofil nu se mai ocupa cu producerea aurului; aceasta încetase demult, în urma întâlnirii cu Râsul. Totuși, avea de gând să transmită mai departe știința lui, cuiva interesat și care să merite asta. Desigur, nu m-a avut în vedere pe mine, pentru că pe atunci aceste lucruri, ca atâtea alte adevăruri ale lumii, nu mă interesau câtuși de puțin; iar d-l Teofil înțelegea asta.

Singurătatea ( 7 ). Jean de la Lune

Jean de la Lune, așa își spunea un om care a locuit, pentru vreo săptămână, în spatele unui bloc din oraș, sub un tei aflat lângă un container de gunoi. Întâmplarea a făcut să mă plimb pe atunci în zona în care poposise; așa ne-am cunoscut.
Jean de la Lune era mai cunoscut sub numele de Ionică și fusese cândva profesor de franceză. Numele de ”Jean de la Lune” și-l luase -din câte mi-a zis- după cel al unui cavaler legendar; ”Ionică” era o poreclă, fără legătură cu numele lui real, pe care nu l-am aflat.
Povestea vieții lui Jean de la Lune m-a pus pe gânduri chiar și atunci, când eu însumi aveam o existență destul de bizară; face parte din acele fapte și întâmplări apăsătoare care există o dată cu noi și cărora viața și timpul nu le pot da o explicație.

Jean predase limba franceză pentru câțiva ani la un liceu destul de slab din oraș. În timpul unui an școlar -ultimul an în care avea să predea acolo- s-a transferat într-o clasă de a 10-a un elev ciudat. Despre el, Jean de la Lune a fost sigur, încă de la primele ore, că nu e un om ca toți oamenii. Mai exact, că nu are suflet. Și asta fără să fie vreun robot; era o ființă în carne și oase, dar fără suflet. Desigur, nu toți oamenii sunt convinși de existența sufletului omenesc; însă Jean de la Lune era, ca și mine dealtfel.
Elevul nu era cu mult deosebit de o marionetă mânuită de cineva; în cazul lui, de un duh care nu se întrupase în el. Ca elev, lua note între 6 și 8, avea 10 la purtare, deși chiulea și el, uneori, împreună cu ceilalți. Jean i-a trecut și el, o vreme, note în catalog. Apoi și-a dat demisia din învățământ. Nu înainte de a istorisi ceea ce credea unui coleg mai apropiat și profesorului de religie; cum era de așteptat, amândoi l-au crezut nebun și atât.
Elevul a promovat la toate disciplinele; se pare că și-a mărturisit regretul pentru dispariția profesorului de franceză. Nu a rămas la liceu și în anul următor și nimeni nu mai știe nimic de el, aproape ca și când n-ar fi existat; deși fusese nu demult printre ei, în carne și oase.

Între demisia lui Jean de la Lune și ajungerea lui pe străzi au trecut un an sau doi asupra cărora a păstrat atunci tăcerea.

De la Jean de la Lune am aflat întâia oară despre Râs, un personaj ambivalent, mai degrabă funest, despre care cunoscătorii vorbeau pe șoptite. Am povestit aici mai demult câte ceva despre el. Primul ”portret” al Râsului, cel conturat de Jean de la Lune, era și cel mai sinistru; Jean povestea lucruri care niciodată nu mi-au fost apoi confirmate de alții.
De exemplu, spunea că Râsul obișnuiește să-i omoare pe cei care fac gălăgie pe stradă noaptea, cei care strigă, urlă ori mai ales râd batjocoritor. ”Râsul iubește liniștea”, spunea Jean. Îi pedepsește groaznic pe cei care o încalcă. Doar el are dreptul să râdă în toiul nopții. Când cineva tulbura noaptea, Jean îl căina amarnic și se ruga pentru el, știind că Râsul are să-l ucidă cândva, atunci când va dori, dar nu mai târziu de iarna următoare.

În mod ciudat, Jean de la Lune îmi dădea o senzație de liniște. O liniște aproape hipnotică, pe care o cultiva pentru a se apăra de posibilele agresiuni ale celorlalți. Nu cred că Jean de la Lune ar fi putut să fie atacat de vreun răufăcător. Poate doar de ființe din altă lume, cele de care se ferea.

Jean de la Lune avea trăsături fine, nas și urechi minuscule, însă o pereche de ochi peste măsură de mari, arămii, care îl făceau să semene oarecum cu un lemurian, o maimuță primitivă din Madagascar.
Chiar îmi povestea despre o uriașă insulă necunoscută din mările calde, locuită de maimuțe străvechi și păsări uriașe, de două ori mai înalte ca struții; descriere care se potrivește Madagascarului preistoric.

În evul mediu

-Mi-ar plăcea mult să trăiesc în evul mediu, i-am spus ieri nevestei. O perioadă extraordinară, atunci oamenii chiar simțeau că trăiesc.
-Păi ce-am fi fost noi în evul mediu? niște țărani amărâți. Munceam toată ziua de nu ne vedeam capul, răspunse nevastă-mea.
-Da, dar sunt și alte posibilități. Dacă făceam niște fapte de vitejie în bătălii, regele mă înnobila și ajungeam cavaler... am rostit eu superior și nostalgic.
-Da' eu, femeie, ce fapte de vitejie puteam să fac atunci? Poate doar cu regele...
-(?!?) Nu, dragă... nu se poate să zici așa ceva! Mai sunt și alte posibilități.
-Care, mă rog? zise nevastă-mea, privindu-mă foarte amuzată, nu știu din ce motiv.
-Păi! Dacă am fi trăit în evul mediu, sunt sigur că tu ai fi fost bărbat!
-Și tu femeie?
-Nu, și eu aș fi fost bărbat, fix ca acum. Am fi fost amândoi bărbați. Se mai întâmplă, nu?

Cavaleri din Spania

"...Un cavalier di Spagna
Cavalca per la via
Da pe' d'una montagna
Cantando per amor d'una fantina:
“Voltate in qua, do bella donzellina,
voltate un poco a me per cortesia.
Dolce speranza mia,
ch'io moro per tuo amor.
Bella fantina, i't'ho donato il cor”..."

***

 

 

"Lo que al caballero le hace ser caballero es ser medido en el hablar, largo en el dar, sobrio en el comer, honesto en el vivir, tierno en el perdonar y animoso en el pelear."  (Fray Antonio de Guevara)

 

 

 

6 30

Azi a fost baba mea; foarte specială, frumoasă ca Tina Turner. Pe la amiază vântul a rupt niște crengi, unele m-au impresionat ca dimensiuni. O zi cu soare, în care am văzut mai mulți câini ca în tot restul săptămânii. În săptămâna 1-8 Martie am văzut, desigur, multe flori. Florăriile de pe aici sunt destul de sinistre; peste tot sunt coroane și jerbe de flori. Lipsesc doar sicriele, dar poate nu m-am uitat destul de atent.
Deși celebrele versuri care încep cu ”azi e nouă, mâine-i zece” induc în general o stare de optimism, cazul de față e ciudat, pentru că azi, nouă, e o zi liberă, iar mâine, zece, e o zi de luni. Nu credeam că așa ceva se poate întâmpla. Mă voi trezi, cu puțin noroc, la 6.30. Oare ce voi face atunci? N-am idee.

Firește, nu te poți minți la nesfârșit că nu ai planuri; în realitate ai unul. În fiecare din noi trăiește o bestie organizatoare.

Cu șapte ani mai tânăr

Părăsit am fost aici să visez,
pentru setea-mi având doar lumină.

Cutreierând potecile sărace, printre
stejari sobri odihnindu-și umbra;
verde al ochilor
și verde ascuns.

Mă trezesc fără durere,
trăiesc fără durere;
doar cu implicita
inerție a finitului.

Aceste versuri fac parte dintr-o poezie numită ”Pădurile verii”; am scris-o în 2007. Citindu-le acum, îmi dau seama că eram mai tânăr; cu șapte ani mai tânăr. Ca dintr-o altă eră geologică.
Era mai tânără și lumea; oameni dragi mie încă trăiau pe pământ, iar alți oameni dragi -cu toate că și pe atunci, într-un fel, îi cunoșteam- nu se născuseră încă. Era vară.

Care om trecut de o anumită vârstă (să zicem 30 de ani? :) ) nu și-ar dori să fie cu șapte ani mai tânăr? Vă mai aduceți aminte?

Ați pune în fața cititorilor posibili câteva rânduri scrise acum șapte ani? Da, e un fel de ”leapșă”; deocamdată mă adresez celor doi cititori știuți, Bleu_ineffable și Gabriel. Și altora, dacă vor.

Cântec

În calendarul din zilele noastre, primăvara începe -pe 1 Martie- în zodia Peștilor. Suntem încă în iarna astronomică și plutim în marea derivă a Cosmosului.
Pe pământ semnele noului anotimp se înfiripă încă blând, ca o visare.

Această vreme e cea pe care mi-o aduce aminte o poezie frumoasă. Ea seamănă, poate, cu multe poezii, dar -pentru cine o simte- e fără seamăn.
E ca o zână care se plimbă pe stradă îmbrăcată în haine modeste, ca o trecătoare obișnuită. Când îți dai seama că e o zână, a trecut deja sau a dispărut în lumină; și rămâi doar cu dorul.
Atunci, dacă îți ridici ochii spre cer sau îi cobori spre pământ, vei cunoaște că lumea întreagă a ascultat adânc acest poem care te-a atins cu aripa lui de fluture.

*

*    *

”Frumoasă eşti, pădurea mea,
Când umbra-i încă rară
Şi printre crengi adie-abia
Un vânt de primăvară...

Când de sub frunze moarte ies
În umbră viorele,
Iar eu străbat huceagul des
Cu gândurile mele...

Când strălucesc sub rouă grea
Cărări de soare pline,
Frumoasă eşti, pădurea mea.
Şi singură ca mine...”

(George Topârceanu, ”Cântec”)