Urşii

Profesorul nu părea deranjat de prezenţa mea la oră, deşi nu făceam parte din colectivul clasei şi, în plus, eram evident mult mai în vârstă decât elevii. Scria calcule pe tablă, mormăind preocupat. Sala era bine luminată, în schimb profesorul şi tabla se aflau într-o ciudată penumbră; cu toate acestea, scrisul se distingea bine pe tablă, părând fosforescent.
Privind mai atent, mi-am dat seama că profesorul e un urs. Asta nu m-a surprins prea tare.

La sfârşitul orei, ursul s-a ridicat din scaunul de catifea verde, mi-a întins mâna -ori, mai bine zis, brânca- şi s-a recomandat: Ulm-Stejar, profesor de matematică. Am ieşit pe coridor, discutând puţin despre lecţie şi l-am întâlnit pe un coleg al lui Ulm-Stejar, pe nume Mortimer, urs şi el.
Ca şi Ulm-Stejar, Mortimer era profesor de matematică.
Era pauza mare, iar cei doi m-au invitat la o cafea în cabinetul lor. Curios, i-am întrebat ce nume de familie poartă. Au părut puţin jigniţi, fără să lase să se vadă asta prea tare.
-Noi nu purtăm nume de familie, suntem urşi, a spus Ulm-Stejar; iar Mortimer a tăcut mândru, semnificativ.
Am început atunci să discut despre şcoală, elevi şi profesori, din auzite şi din amintiri.
Am terminat alt liceu; era prima oară când mă aflam în liceul lor şi eram curios cum se vede viaţa dinăuntrul lui din punctul de vedere al unor profesori.
-Noi ne ocupăm cu treaba noastră, a spus Mortimer. Când suntem aici, trăim în abstracţii pe care le predăm elevilor.
-Dacă te interesează, e un liceu pentru oameni cu pretenţii şi fiţe, a continuat Ulm-Stejar. Noi nu ne-am fi găsit locul aici ca elevi, ci doar ca profesori, pentru că suntem urşi. Şi nici n-am fi putut să predăm orice materie. Am ales matematica, pentru că e o disciplină abstractă. În ceea ce ţine de predarea lumii concrete, urşii n-ar fi fost admişi. Noi trăim în altfel de lume concretă, nu cea a elevilor fiţoşi de aici şi a colegilor oameni. Oamenii mint foarte mult şi au pretenţii prea mari de la lumea concretă; încearcă mereu să-şi impună viziunea despre ea. Faţă de abstractul matematic, însă, nu poţi să exprimi pretenţii. Nu poţi să îi dai, în cadrul unei teorii, o altă definiţie decât dacă este echivalentă celei vechi. În matematică noi, urşii, ne-am impus, pentru că gândim bine şi suntem foarte tenaci.
Mortimer aproba mormăind spusele colegului, ca pe o predică veche; la un moment dat a clămpănit brusc din fălci după o muscă, care şi-a găsit în cele din urmă drumul pe fereastra întredeschisă.

Îmi terminasem cafeaua şi m-am ridicat să plec, luându-mi la revedere de la ei.
Profesorii mai aveau timp pentru masa din pauza mare. Ulm-Stejar şi-a pus pe masă un calup de carne moale, fetidă, iar Mortimer a scos din geanta lui enormă o halcă roşie de vită, cu coaste. Când am ieşit din încăpere, am auzit în urmă oasele trosnind.

Ce este Soarele?

În cartea "Prin taigaua Extremului Orient" a exploratorului rus Vladimir Arseniev există un moment interesant, când Arseniev îl întreabă pe prietenul său, vânătorul gold Dersu Uzala, ce este Soarele.
Răspunsul a venit imediat; ceva de genul: "Parcă tu singur nu ştii? Uite!" Şi Dersu i-a indicat, cu un gest al mâinii, globul solar, care se vedea pe cer.

Fireşte, pe Arseniev îl interesa nu atât Soarele, cât felul în care se vede prin prisma -ori, mai bine zis, din interiorul- unei lumi comunicabile. Cum se vede Soarele prin binoclul tău, pe care mi-l poţi împrumuta.
Iar Dersu i-a arătat Soarele de pe cer, cel la care pur şi simplu te uiţi. Tu şi Soarele; există o prismă, dar undeva în spatele privirii. Soarele pe care îl vezi aşa e incomunicabil; dealtfel, cu orice privire pe care o arunci vezi ceva incomunicabil.

Lentilele pot oferi perspective interesante, dar niciuna din ele nu redă Soarele întreg.
Aş crede că prin lentilele din zilele noastre Soarele nu se mai vede deloc. Asta nu ne prea interesează, pentru că ştim destule lucruri despre Soare cât să nu ne împiedicăm pe calea noastră bătută. Orbii ştiu că pe drum sunt obstacole majore; şi le evită, din amintiri.

Mama Păianjen şi copiii

Multe generaţii de copii români au învăţat în fragedă pruncie versuri memorabile precum cele ce urmează:

"Un pitic atât de mic,

Făcea baie-ntr-un ibric,

Pe săpun a lunecat,

Şi piticul s-a-necat.

Vai , vai , ce păcat

Că piticul s-a-necat ! "

"Moş-Andruşca iepuraş,

A pornit-o spre oraş,

Cu chitara la spinare,

Să mai facă o cântare.

Dar vulpoiul vânător

Stă cu puşca la picior.

Uite-l cum ridică puşca

Şi-l împuşcă pe Andruşca!

Pif-paf! Măi puşcaş,

Unde-i bietul iepuraş?"

Mă întreb oare ce fel de minte a puiat aceste chestii. Ce Cruellă de Sade în piele de dădacă s-o fi delectat cu versificaţia?
Şi în ce scop? Vreo directivă precum dezvoltarea cruzimii şi gusturilor morbide la copii, obişnuirea lor cu tragicul şi absurdul vieţii? Ori, poate, doar distracţia personală?
Versurile sunt inteligent construite, au "lipici" şi s-au transmis de la o generaţie la alta, ca un parazit viguros şi adaptat la schimbări de mediu.
Unele din ele conţin aluzii tenebroase mai subtile, precum aceasta:

"Morcovul cel cu codiţă
A crescut în grădiniţă
Şi mămica l-a luat
Şi în ciorbă l-a băgat."

Alte poezii sunt ceva mai blânde; îi învaţă pe copii, conform tradiţiei "shit happens", că există mereu cineva care strică cheful altora, e o chestie naturală şi amuzantă. De obicei cel care distruge în mod plăcut distracţia şi comunitatea e un câine:

"Iepuraş coconaş

A fugit peste imaş

Şi s-a dus, colo sus,

Într-o tufă s-a ascuns!

Dar Codău, câine rău,

L-a gonit din cuibul său.

Şi-a plecat,  supărat,

În cel codru-ntunecat."

"Ce petrecere frumoasă

E la margine de lac!

Broscărimea bucuroasă

Are vin şi cozonac.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !

Un broscoi cânta la cobză

Şi o broască la ţambal.

O broscuţa mititică

Vrea să joace sus pe mal.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !

Dintre trestii deodată

A ieşit un câine şchiop

Broscărimea speriată

A luat-o la galop.

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !"

S-a vorbit despre cruzimile şi bizareriile din "Mother Goose"; iată că, din acest punct de vedere, nu suntem prea diferiţi de englezi.
Mama Păianjen e ubicuă; are de toate, pentru toţi copiii. Şi îi educă frumos, cu multă dragoste.

Dar, totuşi, de ce să ne stricăm cheful? :)

"...Dintre trestii deodată

A ieşit un câine şchiop

Broscărimea-nfuriată

L-a mâncat cu fulgi cu tot !

Oac, oac, diri diri da !

Oac, oac, oac,oac, diri diri da !"

Coşmarul din lumile posibile

Acum mulţi ani adormeam uneori cu un oarecare interes: acela de a explora lumea visului. Cine ştie ce lucruri interesante voi visa, îmi spuneam eu, înainte de a adormi.
Iar rezultatul era că aveam un coşmar aproape perfect; unul din care mă trezeam îngrozit, agăţându-mă din răsputeri de starea de veghe.
Am repetat experimentul de mai multe ori; de fiecare dată am avut câte un coşmar. De atunci adorm destul de dezinteresat.

Când îmi propuneam să am un coşmar, adormind cu gânduri negre şi temeri obscure, aveam un fel de coşmar de mâna a doua, nu prea terifiant. Se poate spune că visam urât şi mă trezeam cu un fel de mahmureală.
Nici măcar coşmarurile întâmplătoare nu se puteau compara însă cu cele avute ori de câte ori încercam, curios, imersiunea într-o aleatoare lume posibilă.

Se spune că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Am început însă să mă întreb dacă nu cumva toate celelalte lumi posibile au o natură infernală, contradicţiile lor inerente strivindu-ne fiinţa.

Hârtie

Savantul Grigore Moisil povestea cândva că un cunoscut, confrate şi autor, i s-a plâns de calitatea proastă a hârtiei şi tiparului pe care destinul le rezervase operelor lui. Respectivul se îndoia de faptul că acestea vor fi transmise în bune condiţiuni posterităţii; unele litere începuseră, după câţiva ani, să se şteargă.
Într-adevăr, dacă răsfoiesc un curs universitar tipărit, de pe care a învăţat tatăl meu, trebuie să întorc paginile cu o oarecare grijă; altfel riscă să se rupă. E un caz izolat, însă, după mai multe zeci de ani, foarte multe cărţi, majoritatea, vor ajunge în aceeaşi stare.
Grigore Moisil remarca fragilitatea din ce în ce mai accentuată, de-a lungul istoriei, a materialelor pe care omenirea îşi scrie memoriile. Hârtia e mult mai puţin durabilă decât pergamentul ori papirusul; poate după cum betonul armat îmbătrâneşte mai repede decât cărămida.
Soluţia propusă de Moisil, simplă şi logică la vremea respectivă, era reeditarea lucrărilor. Astăzi, cu tot progresul în domeniul stocării datelor, nu ştiu ce măsură de conservare ar fi mai potrivită.

Am ajuns să prefer cărţile tipărite pe hârtie proastă. Probabil că nu îmi vor supravieţui fizic multă vreme. Când le ating paginile simt o materie aproape la fel de perisabilă ca şi cea din care sunt alcătuit. E o apropiere de nepreţuit.
O materie umilă şi divină; aproape ca şi materia neprefăcută de om.

Problema guvernantei germane

Mai demult urmăream destul de consecvent emisiunea în limba germană de pe TVR. Din când în când mă mai uit şi acum.

Am aflat de acolo un fapt interesant: în perioada interbelică, familiile înstărite din Bucureşti obişnuiau să angajeze câte o guvernantă germană. Aceasta trebuia să aibă două calităţi: să fie urâtă şi bătrână, pentru ca stăpânul casei să nu fie ispitit de prezenţa ei. Se înţelege, fireşte, nu exagerat de bătrână, pentru a-şi putea îndeplini îndatoririle de serviciu, nici peste măsură de urâtă, ca să nu sperie copiii.
Probabil că bucureşteanul pofticios şi-ar fi dorit ca guvernanta să aibă exact calităţile contrare; ceva în genul vreunei chelneriţe nurlii de la Oktoberfest.

Problema care se pune este însă următoarea: oare ce ar fi preferat "stăpânul casei" dintre o nemţoaică bătrână, dar încă frumoasă, să zicem, şi una tânără, dar mai urâţică? Simplificând un pic, să considerăm că frumuseţea şi tinereţea sunt în acest caz variabile calitative şi independente şi că se face abstracţie de celelalte însuşiri ale guvernantei -inteligenţă, cultură ş.a. (chestii de care dealtfel bărbaţii fac de multe ori abstracţie).

Chiar şi în acest caz problema este deosebit de profundă şi scindează lumea bărbaţilor în două.
Celor care ar prefera guvernanta tânără, fie ea şi urâţică, le e cu siguranţă teamă de moarte. Iar celorlalţi, care preferă frumuseţea, le e -la fel de sigur- teamă de viaţă.

Poimarţi

Poimâine înseamnă ziua care urmează după mâine.
La fel ca şi "poimâine" este format cuvântul compus "poimarţi". Poimarţi înseamnă, deci, ziua de după marţi, adică miercuri.
Totuşi, din câte mi-am dat seama, "poimarţi" înseamnă niciodată. De unde putem presupune că sfârşitul lumii va veni într-o zi de marţi, "poimarţi" referindu-se la miercurea inexistentă de după.

Chile - Brazilia

De la o vreme trec printr-o etapă non-fotbalistică a vieţii. Nu prea ştiu nici ce se întâmplă, nici ce se mai poate întâmpla în domeniu.
Aseară, însă, zapam fără interes de la un post tv la altul şi m-am oprit brusc la un meci de fotbal. M-am uitat confuz în susul ecranului, am procesat un pic şi apoi am strigat, să audă şi nevastă-mea:
"Chile Brazilia doi unu ! E în prelungiri !"
Ne-am uitat o vreme amândoi la meci, la fel de confuzi. Era o atmosferă stranie, împleticindu-se şi revărsându-se spre noi de dincolo de sticla televizorului. Atunci m-am prins că pe ecran CHL - BRA înseamnă de fapt Ceahlăul-Braşov.

Pe scurt despre Oikeumeno

În legătură cu Oikeumeno, esenţial e faptul că e o piaţă liberă.

O piaţă cu adevărat liberă e aceea în care orice bun e mereu de vânzare, chiar şi după ce l-ai cumpărat. Fireşte, atâta timp cât rămâne în proprietatea ta, valoarea lui poate să crească sau să scadă.

Pe o piaţă liberă şi corectă, valoarea personală a unui lucru face să-i crească valoarea de piaţă. De fapt, valoarea de piaţă e cel puţin egală cu valoarea lui personală cumulată de-a lungul timpului, inclusiv cea pe care nu o mai recunoşti; ori de câte ori un lucru contează pentru tine, faci o investiţie în el, iar aceasta îi sporeşte valoarea. Uneori se întâmplă ca oamenii să facă astfel de investiţii „cadou” şi în bunurile altora, însă acest fapt care sfidează logica pieţei e din ce în ce mai rar întâlnit.

În Oikeumeno valoarea personală a unui lucru este publică şi transferabilă. Când vinzi un lucru îl vinzi cu tot ce ai investit în el. Nu poţi înşela clienţii nici sub acest aspect; e uimitor că în trecut aceste înşelătorii se desfăşurau pe scară largă, datorită relativei izolări a minţilor omeneşti.

Cele mai scumpe produse din Oikeumeno sunt cele care nu pot fi revândute, adică mărfurile perisabile care se depreciază mai repede decât distanţa temporală dintre două tranzacţii posibile. Sunt produse de lux, mai ales alimente, destinate bogătaşilor individualişti şi excentrici, care trăiesc după principiul „Carpe diem”.

Săracii, în schimb, cumpără mai ales bunuri ieftine şi durabile de care se ataşează sentimental, în speranţa că le vor creşte valoarea de piaţă.

Notă:  

Originea denumirii Oikeumeno este o chestiune controversată. Versiunea pe care oficialităţile o promovează tacit, fără a o fi afirmat însă niciodată, este simplă: numele pieţei e o formaţie hibridă, între oikoumene, din limba greacă şi oikea meno, din finlandeză.

Păcală şi Orfeu

Când eram la grădiniţă, tovarăşa educatoare ne ducea deseori la teatrul de păpuşi. Îmi plăcea mult şi, poate din cauză că părinţii mei erau prieteni cu tovarăşa educatoare, am continuat să merg la spectacolele teatrului de păpuşi şi după ce am ajuns la şcoală, pentru încă vreo patru ani.
Mergeam împreună cu un coleg de clasă. Sala era plină de puştime de grupa mare, mijlocie sau mică, dar ţin minte că erau şi destui copii mai mărişori, ca noi; nostalgici, probabil.

Într-o primăvară am văzut un spectacol mai aparte, unul din puţinele pe care mi le aduc aminte. Era "Isprăvile lui Păcală". Un teatru de păpuşi, însă Păcală era interpretat de un actor. Avea o căciulă foarte înaltă şi părea nu doar amuzant, ci şi amuzat de situaţiile din scenariu.

După mulţi ani de atunci am citit un studiu al cercetătoarei Sabina Ispas, în care îl numeşte pe Păcală "personaj infernal", care îşi provoacă partenerul şi îl determină să-şi dezvăluie latura întunecată a personalităţii. Probabil că aşa este.
Ţin minte şi acum isprăvile lui Păcală şi mai ales pe cea de la moara dracilor. Atunci, după ce îi mătrăşise bine pe draci şi tot sistemul, a venit momentul ca Păcală să se etaleze în mod magistral: s-a apucat să cânte. Un cântec săltăreţ, de prin Oltenia sau Teleorman, din câte îmi aduc aminte. Păcală cânta, iar dracii îl acompaniau la cobze, cumva obligaţi de situaţie, dar cu frenezie şi în delir. Cântecul acela zglobiu avea o forţă constrictivă teribilă şi ascunsă; dracii, învinşi şi vai de mama lor, erau puşi nu doar să joace după cum le cânta Păcală, ci să îi şi ţină hangul.

*

În infern a mai coborât un alt erou mitologic, Orfeu. 

Nu s-a dus să macine cenuşă la moara dracilor, ci să îşi salveze soţia, pe Eurydice. Cântând din liră a reuşit să-l îmblânzească pe Cerber, cumplitul câine cu trei capete, paznic al infernului şi să-l înduplece chiar pe Hades, stăpânul lumii subpământene. Mai departe, legenda o ştiţi sau o puteţi afla.

Cu totul altfel decât Păcală trebuie să fi cântat Orfeu în infern. Ce-i drept, el mersese acolo în alte scopuri.

*

Cât despre mine şi colegul meu de clasă, pe la începutul clasei a cincea am fost pentru ultima oară la teatrul de păpuşi.

Când am ieşit din sală, după un spectacol foarte reuşit, era o zi frumoasă de toamnă, blândă şi aurie. Ne-am uitat atunci unul la celălalt şi ne-am dat seama că suntem băieţi cam mari şi nu ne mai stă bine pe la teatrul de păpuşi. 

De-atunci şi până la sfârşitul şcolii generale am mai mers doar pe la filme, care însă nu m-au prea pasionat niciodată.

Eforturi

Am câţiva cunoscuţi care încearcă să se menţină în formă practicând trasul de fiare la sală. Pentru mine e o chestie foarte demoralizantă, pentru că, după ce depui destul efort ca să le mişti, fiarele revin la forma iniţială.
Este, deci, o cheltuială inutilă de energie.
Le-am sugerat oamenilor ca, în loc să meargă la "sală", să descarce baloţi şi lăzi de bere, să dea la coasă ori să sape şanţuri. În acest mod ar ieşi mai ieftin, nu ar plăti nimic, iar ceilalţi lucrători se vor bucura, desigur, de acest ajutor nesperat şi gratuit. În plus, rezultatele se văd: în timp ce la sală aparatele rămân de obicei aşa cum le-ai găsit, după trei ore de muncă la târnăcop şi lopată apare în general un şanţ foarte frumos.

Pentru doritorii de efort gratuit, eu aş plasa, pe râurile mari ale ţării, nişte galere - unde s-ar intra pe bază de voluntariat. Tragi la rame, te bucuri de peisaj şi îţi fortifici musculatura. Galerele acestea pot fi folosite pentru transportul de mărfuri şi persoane, o chestie utilă.

Însă pentru mulţi oameni activitatea fizică a devenit un scop în sine; ei vor să fie "în formă". Pentru ce? pentru a fi în formă. Aşa încât fizicul uman e pus în slujba unei perversiuni metafizice.

Suprapopulare

"Vecinul Neculai Giuga primise cu dragă inimă s-o peţească pe fata lui Lache Trufaşu, găsind că împerechere mai potrivită ca asta nu se făcuse de mult în sat. Băiatul, cine nu-l ştie, e fecior de oameni gospodari, ascultător şi bun de muncă, iar fata nu-i deloc urâtă, are zestre bunişoară şi, judecând-o după mă-sa, nu-i din neamul celor care să-ţi toarne la copii cu nemiluita. Unul, doi cel mult şi gata, s-a oprit. Altele - anul şi găvanul."

(Fănuş Neagu- "Ningea în Bărăgan")

*

Într-o carte a scriitorului polonez Arkady Fiedler aflasem despre un lac canadian în care trăiau doar ştiuci. Ştiucile mari le mâncau pe cele mai mici, acestea pe cele şi mai mici ş.a.m.d. Fireşte, nu există ştiuci oricât de mici. Cele mai mici ştiuci sunt cele abia ieşite din ou (icre), iar acestea se hrăneau probabil cu icre de ştiucă (autorul nu menţionează faptul).

M-am gândit atunci cum ar fi dacă am înlocui lacul cu Pământul nostru, iar ştiucile să fie oamenii. Cum ar fi, oare, dacă pe pământ ar trăi doar oameni şi eventual microbi, fără alte animale sau plante.

De multă vreme omenirea are obsesia suprapopulării. Când ne gândim la 100 de miliarde de oameni, ne gândim de obicei la 100 de miliarde de guri flămânde; asta ar fi problema principală (deşi nici cea inversă nu e neglijabilă; 100 de miliarde de anusuri şi ce ne facem cu atâta rahat).

Părerea mea e că problema hranei e unul din aspectele minore (şi rezolvabile) ale suprapopulării. Se poate mânca hrană sintetică, ori microbi (foarte mulţi, fireşte).

Apoi, putem locui şi pe Lună, pe Marte, Pluton, Sedna, ori pe sateliţi artificiali. Ori ne putem transforma corpul fizic în aşa fel încât să fim noi înşine sateliţi sau planete. Aşa încât neamul omenesc poate nu numai să populeze universul fizic, ci să formeze el însuşi un univers fizic.

Dacă Pământul ar fi locuit doar de oameni, probabil că oamenii şi-ar deveni lor înşişi cele mai puţin interesante entităţi. Copiii ar crede că universul e alcătuit nu din atomi, ci din oameni. Un om ar fi mult mai banal şi mai comun decât un fir de iarbă (specie probabil dispărută) şi chiar decât un fir de praf ori un cub. 

Poate că, urmând tendinţele divergente ale evoluţiei, unii oameni s-ar transforma în copaci, iar alţii în animale carnivore, mâncând oameni (însă aceşti carnivori ar crede probabil despre sine că sunt ierbivori). 

Unii oameni ar începe poate să zboare, asemeni muştelor, păsărilor şi liliecilor; mă întreb ce parte a corpului omenesc se va transforma în aripă. Aş zice că urechile.

În prezent, însă, problema suprapopulării este un moft. 

Dacă aş sta singur într-o cameră, ea ar ajunge foarte repede suprapopulată cu mine însumi. Suntem nişte oameni foarte singuri şi nu prea mai ştim să vorbim. Fiecare răcneşte în felul lui, ajungând în cele din urmă o prezenţă umană insuportabilă.

Toamnă veche

Toamnă veche de oraş,
cerne-mi umbră peste pas;
în amurg de crengi e-ascuns
cornul cerbului de sus
şi-mprejur, în spor domol,
suie frunzele-n pârjol.

Dar părere eşti, şi fum,
toamnă veche fără drum;
când mi-adii fără cărare
şi sorb must din vechi pahare
m-aş întinde-n veci prin vii,
toamnă veche, dac-ai fi.

La nuntă

Într-o zi de vară aprigă mă aflam într-un alai de nuntă.

 Lăutarii cântau pe uliţa satului, ziua în amiaza mare, iar eu pluteam într-un soi de reverie, târşâindu-mi pantofii prin colb. Câteva păhărele de ţuică şi soarele verii se întâlniseră într-o stare de inerţie plăcută, în care puteam să merg şi cu ochii închişi; însă priveam curios în stânga şi-n dreapta. Din când în când, şirul de case se întrerupea şi câte-un drum prăfos se deschidea spre pustiul câmpului.
 Lăutarii cântau mai departe, în transă, de parcă funcţionau pe energie solară; şi deodată, la umbra unui gard, am zărit chipul de neuitat al unui om. Ieşise să asculte muzica de pe drum şi radia o veselie şi o satisfacţie nemaiîntâlnită. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva şi nu cred că am trăit ceva comparabil.
Poate, cine ştie, doar dacă ar învia Freddie Mercury, cu coroana regală pe freză şi ar striga "I want to break free" la 3 metri de mine.
Omul rezemat de gard îşi asculta muzica. Pentru el, poate, o mai frumoasă muzică de petrecere nu ar fi fost cu putinţă. Era muzica lui; şi o gusta din plin. Un gust pe care l-am simţit, poate, doar în vremuri de care nu-mi mai aduc aminte.

 Şi, din păcate, eu eram în alaiul de nuntă, iar omul de la gard - nu.
Aşa-i în viaţă. Trebuie să ştii să guşti şi de pe margine, când auzi lăutarii pe drum. Merită.
 Văzând lumina din ochii lui, am priceput încă o dată la ce nuntă de poveste am venit. Şi-am fost nuntaş fruntaş, chiar dacă nu prea harnic la joc.

 *

Cu dansul am avut dintotdeauna o problemă. Totuşi, când eram mai uşor cu 30 de kile, nu era o problemă să mă produc pe ritmuri disco. Altceva decât disco nu am dansat decât din obligaţie. 

Mai ales mi se pare ciudat ca un bărbat să danseze cu o femeie care nu îi e nevastă, nici prietenă. În mod obişnuit faptul de a sta atât de aproape de o femeie e o chestie foarte nelalocul ei; totuşi, la dans e permis să ţii o necunoscută în braţe. 

Multe persoane care nu ar ţine niciodată o broască udă în palmă dansează cu persoane pe care în mod obişnuit nu le ating. Sincer, nu pricep de ce.

Din frageda pruncie nu am mai reuşit niciodată să mă mişc acceptabil la dansurile populare. Am renunţat de multă vreme să mai încerc. Cu toate astea, merg la multe nunţi unde se aude mai ales muzică populară. 

E bine să joci la nuntă; de aceea pândesc momentul când DJ-ul pune o piesă internaţională şi îmi invit nevasta la dans, de obicei când e cu Romina Power.

La toate nunţile de până acum a fost măcar o piesă cu Al şi Romina; cu o singură excepţie. Acolo a fost doar muzică -să-i zicem- populară. Nevastă-mea a jucat câteva hore şi sârbe, iar eu, compensatoriu, m-am unduit pe o manea cu o blondină.

Cel mai emoţionant moment al nunţii mi se pare tăierea tortului. În acele clipe mereu îmi dă o lacrimă, iar uneori am bocit de-a binelea. 

Tăierea acelei prăjituri a vieţii are dramatismul unui sacrificiu ritual, al unui drum fără întoarcere. Iar în jurul celor doi se cască multă, multă singurătate.