Quantumnia

Locuitorii planetei Quantumnia aveau din naștere capacitatea de a cântări, cu mare acuratețe, orice obiect pe care puteau să îl ridice. Acest simț era la fel de natural ca văzul sau auzul pentru noi, pământenii.
Când, de exemplu, un quantumnian voia să calculeze cât face 898 + 379, lua într-o mână 898 mg*  de nisip, iar în cealaltă 379 mg (operațiuni foarte rapide), turna apoi nisipul într-o singură mână și îi simțea masa de 1277 mg. Scăderile erau efectuate similar, turnând o cantitate de nisip (scăzătorul) dintr-o mână în alta. Același principiu al cântăririi era folosit la un fel de calculatoare primitive construite de quantumnieni. Cântarele și balanțele din Quantumnia erau foarte precise, însă practic erau folosite doar pentru obiectele greu sau incomod de ținut în mână, sau pentru ”pietrele oarbe”.

”Pietrele oarbe” erau poate cele mai ciudate lucruri de pe fața planetei. Când le luau în mână, quantumnienii nu le puteau simți greutatea. Aceasta putea fi măsurată doar cu ajutorul cântarelor. Din cele mai vechi timpuri, pietrele oarbe inspiraseră teamă, venerație și reverență mistică. Fără greutate perceptibilă, dar consubstanțiale cu lumea concretă, erau considerate a fi urmele trecerii unui zeu imaterial. Cântărirea pietrelor oarbe a echivalat cândva cu un sacrilegiu, în viziunea unora. Era clar însă de multă vreme că și ele au masă și greutate.
Acest experiment a schimbat multe din viziunile filosofico-religioase ale quantumnienilor. Se credea în acel moment că pietrele oarbe provin din spațiul cosmic; o minoritate susținea însă că ele își au originea în adâncul necunoscut al planetei, iar câțiva -că sunt rămășițe prezente la suprafața ei de la facerea lumii și începutul timpului.
De teama unei catastrofe cosmice, nimeni nu a încercat vreodată să spargă o piatră oarbă. Însă chiar și așa o catastrofă a avut loc.

În noaptea când o ploaie de meteoriți a zguduit solul zonei locuite a planetei, nimeni nu a dormit. Quantumnienii au căutat pietrele căzute din cer -mai mici sau mai mari- și le-au găsit. Mulți se așteptau ca fragmentele meteoritice să fie asemănătoare pietrelor oarbe, dar nu era așa; puteau fi ușor cântărite în mână.
Au urmat îndelungi dezbateri asupra naturii meteoriților și a pietrelor oarbe, însă întâmplările grave care au urmat le-au dat o nouă întorsătură.
Cu fiecare zi care trecea, meteoriții păreau mai grei; cântarul le indica aceeași greutate, însă percepția ei era puternic alterată.

Într-o zi, un locuitor al planetei a luat în mână un meteorit de mărimea unei pietricele. Acesta i s-a părut atât de greu, încât a murit sub apăsarea lui iluzorie. Greutatea meteoriților părea că va crește mereu și va strivi totul. La început, meteoriții erau pur și simplu evitați; în jurul locurilor unde căzuseră au fost ridicate garduri.
Însă greutatea lor începuse să apese mințile quantumnienilor; s-a declanșat o psihoză colectivă, iar în cele din urmă locuitorii planetei și-au părăsit vetrele și unica zonă locuibilă a planetei. În jurul ei se întindea un pustiu cumplit în care, după trei sau patru generații, ultimii descendenți ai fugarilor s-au stins. Dacă s-ar fi întors în vechea zonă locuită și ar fi luat în mână un meteorit, ar fi văzut că este un fel de piatră oarbă, diferind totuși prin formă și culoare.

__________
*printr-o ciudată coincidență, un gram quantumnian corespunde unui gram terestru

Cele mai bune cărți

Pe la începutul secolului al XIX-lea încă mai circulau prin Europa de Est niște cărți curioase, care au dispărut definitiv o dată cu creșterea ratei alfabetizării.
Și în trecut erau rare; erau răspândite mai ales printre țăranii neștiutori de carte, care le numeau ”cărțile bune”. Erau păstrate cu sfințenie și ascunse de autorități.

Se pare că analfabeților le era cel mai ușor să ”citească” în cărțile bune. Conțineau foarte multe imagini -dar nu neapărat ale unor obiecte cunoscute- și semne bizare repetându-se monoton, pe pagini întregi, fără să pară că alcătuiesc un limbaj.
Conform unor mărturii contemporane, ”cărțile bune” cuprindeau mai ales sfaturi de viață și explicații despre lumea văzută și nevăzută. Însă altele conțineau povești iar altele un anume -să-i spunem- ”gen literar” diferit de tot ceea ce există azi. Acestea din urmă nu puteau fi înțelese decât după parcurgerea unor ”cărți bune” de bază; nu au un echivalent în literatura cunoscută până acum și nu ar fi nici măcar parțial ”traductibile”.

Cititorii ”cărților bune” erau în general oameni cunoscuți și respectați în comunitate. Lectura le aducea îmbunătățiri semnificative în viață, dar mai ales le dădea o judecată dreaptă și un anume simț al măsurii.
La început ”cărțile bune” nu erau un secret; cine le avea nu le împrumuta niciodată, însă îl primea în casă pe orice om bun care ar fi dorit să citească din ele. Cititul și răscititul dintr-o ”carte bună” se prelungea pe termen nedefinit: ca și cărțile sfinte, aveau valențe inepuizabile.

Se pare că neaveniților ”cărțile bune” li se păreau stupide ori naive. Într-o vreme erau numite ”cărțile proștilor” (”prost” având vechiul sens de ”om simplu, de rând”). S-au păstrat câteva povești din ele, prezente azi -într-o formă ușor modificată- în unele culegeri de folclor.
”Cărțile bune” au dispărut probabil pe cale naturală, nemaifiind transmise mai departe și -aproape sigur- nemaifiind scrise. Deținătorii ”cărților bune” nu le lăsau întotdeauna moștenire urmașilor, ci de multe ori altor oameni, după criterii necunoscute. Se pare că existau anumite condiții pe care, la un moment dat, nu le-a mai îndeplinit nimeni; iar ”cărților bune” li s-a pierdut astfel urma în istoria necunoscută.

Băutura lui Archie

Se pune în pahar o rondea de ardei iute roșu, apoi o felie de lămâie (cu coajă). Peste lămâie se presară puțină sare de sac; prefer sarea gemă măcinată, nu cea de mare, pt. că marea actuală conține tot felul de chimicale. Apoi se toarnă sifon sau apă minerală rece, după gust. Opțional, zeamă de lămâie și cuburi de gheață. Asta beau toată vara, mai ales când îmi e sete.

Întunecări

Uneori, în zilele noroase, mă lungesc pe covor și privesc prin fereastră blocul vecin, un uriaș dreptunghi negru, vertical, închizând cea mai mare parte din orizont; implacabil, ca o imposibilitate matematică.

Uneori îmi imaginez un plan sau un spațiu luminos și inundat de lumină; însă un punct din el începe să se întunece. Un punct. Și întunericul este deplin, pentru că punctul este adimensional, indivizibil și nu îl poate străpunge nicio rază.

Portarul spitalului

Pe vremea când nu mă decisesem încă asupra carierei profesionale, mai mulți cunoscuți, persoane cărora le acord și azi o mare importanță, m-au sfătuit să mă fac medic. O meserie lucrativă, cel puțin în acei ani. Am rămas perplex, pentru că e una din ocupațiile care mi s-ar potrivi cel mai puțin; o privesc și acum cu destulă oroare. Desigur, e o meserie în fond nobilă și dedicată umanității, dar sunt cam mizantrop.
Dacă ar fi să lucrez într-un spital, singura meserie pe care aș putea să o practic ar fi aceea de portar. Portar al spitalului, cu șapcă; întors de obicei cu fața spre stradă și spatele spre spital.

Când am fost internat în spital, mâncarea nu era prea rea, ci dietetică. M-am gândit atunci că acele alimente dietetice pentru om ar putea foarte bine să îngrașe un porc, dacă ar fi în cantități suficiente; în plus, i s-ar părea și gustoase.
Dacă aș fi director al spitalului, i-aș pune pe îngrijitori să crească niște porci (o îndeletnicire ușoară și plăcută); chirurgii ar tăia apoi porcii, cu finețe și precizie, iar autopsierii i-ar tranșa și ar face cârnați. Dar nu sunt directorul spitalului, ci portarul.

Când treci cu mașina printr-un oraș, intri de obicei printr-o periferie sărăcăcioasă, iar pe măsură ce te apropii de centru, clădirile devin mai impozante și mai îngrijite, iar oamenii mai bine îmbrăcați; apoi, când ieși din oraș, urmează altă periferie sărăcăcioasă.
Această organizare a spațiului locuit e o proiectare a unei iluzii omenești, în care Centrul deține ființa, ca un ax al lumii. Spitalul seamănă mai bine cu realitatea: centrul lui e un vortex prin care lumea se prăbușește în abis; Ființa nu e în centru, ci la marginea vagă din care roade neființa.
Spitalul nu seamănă cu un arbore al lumii, ci cu un vas de toaletă.

Mă gândesc la o variantă optimistă a sfârșitului lumii, care l-ar găsi pe portarul spitalului cu spatele la o prăpastie în care s-a prăbușit totul. Portarul va aștepta o vreme să vină cineva, dar nu va mai veni nimeni. Atunci, în cele din urmă, se va întoarce și va vedea prăpastia. Apoi va ridica din umeri și se va duce acasă.

Da Moon

Cu ani, foarte mulți ani în urmă am auzit o singură dată o melodie și am ținut-o minte până azi, când, întâmplător, am dat de ea. Atunci, ca și acum, am simțit un val ciudat de optimism care se revarsă din ea; un optimism nocturn.
Indiferent ce se întâmplă în timpul zilei, Luna va răsări cândva pe cer.
Voi ține minte asta în fiecare clipă a zilei.

Cutii de rezonanță

Probabil că pentru mine pianul a avut dintotdeauna ceva solemn, distant și mortuar; cutia pianului mi se pare și acum că seamană cu un sicriu. Bănuiesc că în el se află un cadavru, dar nu al unui om, ci mai degrabă al unei ființe umanoide fabuloase. E un geniu mort al pianului, legat pe vecie de cutia în care odihnește, emanând mereu dincolo de lemn prezența lui fixă.

Ceva mai veselă mi se pare chitara; deseori mi-am băgat mâna în cutia ei, așteptându-mă să fiu mușcat de un rozător necunoscut, sprinten și asemănător unei veverițe.

În cutia viorii mi se pare că viețuiește o pasăre cântătoare, trezită din somn de mișcarea arcușului pe coardă; uneori iese din cutie și stă pe capătul arcușului, atât de mică încât doar violonistul o vede și-i aude trilul.

În instrumentele de suflat s-ar putea să fie colăcit un șarpe; îmi imaginez cum iese pe un capăt al unui tub și se prelinge înapoi pe altul.

Cea mai angoasantă este harfa, care aparent nu are cutie; poți să vezi printre corzile ei. Însă când cineva cântă la ea, îmi dau seama că harfa are cutie și eu însumi sunt înăuntru, închis într-o lume vibrantă și finită.

Priviri

”  Din adâncurile memoriei, vocea lui Franz îmi parvenea: -”Azurul mă dizolvă. Numai goana norilor și cadența furioasă a valurilor mă satisface.” Auzeam afară gemând plopii din jurul fântânii așa cum gem catargele înainte de a se rupe.
-”Nu coastele uzate de privirile călătorilor mă satisfac. Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. Ocolind capul Horn am surprins adevărata frumusețe a naturii, acolo unde nu-s decât stânci, ghețare, valuri și vânturi tăioase, unde nu mai rămâne nimic din sporadica blândețe a vieții.”  ”

(G.M. Cantacuzino - ”Scrisori către Simon” )

*

De atunci poate că și capul Horn a fost prea mult privit.

Călătorului îi stă bine cu drumul; e o lege a firii care te îndeamnă să nu stai prea mult într-un loc, maculându-l prin prezența ta. E ceva care te îndeamnă să-ți întorci privirile spre drum; atunci e semn că ai privit deja destul în jur.

”Ferește-te de lucrurile prea mult privite. Ele și-au pierdut sufletul. ”

O fi la fel și pentru cărți ?

Dacă niciun om nu ar mai citi o carte anume, poate că redeschiderea ei după ani și ani va dezvălui o lume necunoscută, proaspătă și sălbatică, semănând prea puțin cu ceea ce a fost în trecut, deși conține exact aceleași semne.

Voracitatea vieții

”În “Bucureştii de altădată”, ziaristul Constantin Bacalbaşa susţine că umoristul Nae Orăşanu ar fi cel care a denumit mititeii, la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci (vechiul centru istoric al Bucureştiului, zona Lipscani), ţinută de către un ardelean: Iordache Ionescu.  Legenda spune că au apărut într-o seară când nevoia l-a împins pe proprietar, rămas fără maţe pentru cârnaţi, să pună direct pe grătar amestecul acestora.” (http://www.cevabun.ro/ )

Conform legendei, micii românești sunt un produs nu al artei culinare, ci al lăcomiei și lipsei care a trunchiat rețeta cârnaților. Primii mici au fost o umplutură fără coajă, un fond fără formă.

O poveste plauzibilă și -aș zice- tipic românească, dar specifică mai ales sudului României; o zonă non-mioritică, în care se trăiește mai pe apucate, lucrul e deseori abandonat, dar nu tărăgănat și totul e parcă tăiat mai din scurt.
Micul, un regres adaptativ al bucătăriei; o amoebă de carne sfârâind pe grătar. N-aș putea spune că nu-mi place. E gustos și bizar în simplitatea lui.
Lăcomia devorează formele, până ajunge să se înece în inform.

*

 

 

 

1 Mai 2013: Sf. Prooroc Ieremia; Sf. Cuv. Mc. Eftimie, Ignatie şi Acachie; Sf. Cuv. Isidora (Sf. şi Marea Miercuri; Denia de Miercuri seara) (Numai seara, pâine şi apă)