Rugby

După ce un profesor predă o lecţie, mi se pare foarte ciudat faptul că o mai ştie. Poate doar dacă nimeni nu e atent la oră.
E ca la un borderou de predare/primire. După ce ai predat, nu mai ai ce ai predat. Profesorul rămâne cu o iluzie, o fantomă palidă a cunoştinţelor predate, pe care le va preda iarăşi şi iarăşi. De aceea, probabil, şcoala nu te poate învăţa mare lucru; doar nişte umbre ale umbrelor.

Singurul om care ştie realmente un lucru este ultimul care l-a aflat.
Ca în rugby, mingea este la un singur jucător. Şi întotdeauna pasezi în spate, adică la cei care vin din urmă; cel pe care îl înveţi, cu speranţă. Uneori, mai poţi recupera câte un balon oval de la echipa adversă.
Fireşte, joci în mai multe jocuri; dar poţi alerga doar cu un singur balon în mâini.
Iar dacă vrei să afli de la cineva adevărul, nu te uita prea departe înainte; cel mai mic dintre cei pe la care a trecut e singurul care îl mai poartă cu sine.

Carnea

Carnea, ca o fleandură. Stoarsă şi stâlcită; o bate vântul.
Ulceraţiile nasc o lume de culori, atât de bogată încât se scurge în bălţi şi de acolo se ridică, difuz, în aer.
( Haim Soutine, "Le boeuf écorché" )

Corso

Nu de multă vreme am făcut un mic experiment social, pe pielea mea. Era o zi lucrătoare şi mergeam pe trotuarul cel mai circulat din oraş; m-am gândit să văd ce se întâmplă dacă merg în linie dreaptă şi nu mă dau la o parte din calea nimănui. N-a fost chiar aşa, am făcut loc unei femei cu copil în cărucior.
Pe o distanţă de circa 100 de metri m-am ciocnit cu cinci persoane, bărbaţi şi femei de diverse vârste. Cu excepţia unei femei de 30-40 de ani, nu m-a evitat nimeni din cei întâlniţi, au continuat să meargă înainte, chiar când ciocnirea era iminentă. Dacă nu aş fi făcut nişte eschive în ultimul moment, ar fi fost ciocniri brutale.
Se pare că fie sunt genul din om din faţa căruia nu-ţi vine să te dai la o parte, fie majoritatea oamenilor au o genă de rinocer.

Demult, prin studenţie, m-am ras cândva pe cap. Aveam şi un soi de pardesiu cam boem şi, când mă plimbam seara la lumina becurilor cu mercur, nu mă ciocneam de nimeni, pentru că trecătorii din sensul opus mergeau pe cealaltă parte a drumului. Cam tot aşa se întâmpla şi în zilele ploioase, când eram învelit într-o pelerină de muşama neagră.

Graşii

De-a lungul timpului prizonierii din închisori şi lagăre au suferit deseori din cauza subnutriţiei; cei care i-au privat de libertate, considerându-i - într-un fel sau altul - inamici nu le-au pus la dispoziţie mijloace de trai prea generoase.

Acum aproape 6000 de ani, în zorii civilizaţiei, a existat şi un alt tratament al prizonierilor. În oraşul mesopotamian Taama, captivii de război erau ţinuţi în ceva care s-ar putea numi "lagăr de îngrăşare", fiind supuşi unui regim hipercaloric. Rostul acestei practici rămâne necunoscut; el pare însă în acord cu misteriosul titlu de "generos cu duşmanul", pe care şi-l atribuiau cei din clasa conducătoare din Taama.
Sclavii-lucrători din Taama nu proveneau niciodată din rândul prizonierilor de război, ci fie se năşteau ca sclavi, fie erau obţinuţi prin comerţ. Munca sclavilor era istovitoare, deseori îngrozitoare; cu toate acestea, inamicii capturaţi pe câmpul de luptă erau destinaţi altor scopuri.
Captivii de război aveau de ales între a mânca tot ce li se dă sau a muri; mâncarea nu era rea la gust, scopul fiind tocmai acela de a-i îngrăşa. Cu toate acestea, existau mereu rebeli care refuzau alimentaţia; aceştia erau sortiţi torturii şi morţii.
După un regim sever de îngrăşare -căruia nu toţi îi supravieţuiau- unii prizonieri ajungeau să cântărească până la şapte sute de kilograme. Oamenii bogaţi cumpărau astfel de graşi, care erau un semn de prestigiu social. Palatele şi locuinţele private mai luxoase aveau ceea ce se numea "Grădina cu graşi", unde oaspeţii puteau să îi admire, în toată splendoarea lor, pe prizonierii enormi şi incapabili de mişcare. Era o artă să îi hrăneşti în continuare fără ca ei să slăbească ori să moară; o artă care, pe tăbliţele de lut din Taama, apare ca inseparabilă de cea a grădinăritului.

Când prizonierul dădea semne că va muri, un mulaj de lut era executat după forma corpului său, câtă vreme era încă în viaţă. Rămâne un mister de ce era necesar ca el să fie încă viu. Mulajele făcute de-a lungul timpului erau păstrate ca moştenire de familie; prestigiul, fireşte, era cu atât mai mare, cu cât mulajul era mai impozant.
În legătură cu aceste mulaje, s-a pus întrebarea în ce măsură taamienii apelau la falsuri pentru a dobândi în mod nemeritat importanţă socială. Se spune că taamienii puteau să-şi dea seama dacă un mulaj este sau nu veritabil, după o anume amprentă "energetică" pe care acesta o primea doar dacă prizonierul era în viaţă şi corpul lui atingea nemijlocit forma în care lutul era amestecat cu unele minerale necunoscute.
După moarte, corpul prizonierului era incinerat în cadrul unui ceremonial; o excepţie de la regulă, pentru că taamienii practicau inhumaţia, inclusiv pentru sclavi.

Magazinul de cadouri

Într-o dimineaţă mohorâtă am observat, pe o stradă din centrul vechi al oraşului, o ciudată asimetrie. O uşă minusculă, dar transparentă, apăruse în peisaj; de dinăuntru pâlpâia o lumină caldă, fără să ajungă pe caldarâmul stropit de ploaie. Era un magazin de cadouri, deschis de curând. Deşi părea cumva deosebit de celelalte, nu eram prea curios să văd ce are înăuntru.
Ciudat, nici ceilalţi trecători nu se osteneau să arunce măcar o privire pe geam, chiar dacă zăboveau în dreptul altor vitrine.

Într-o altă dimineaţă ploioasă, m-am îndreptat către magazinul de cadouri; aveam, într-adevăr, nevoie de un cadou pentru cineva. De data aceasta eram singur pe stradă; din spatele uşii transparente răzbătea aceeaşi lumină aurie.
Am intrat în mica încăpere a magazinului; pe măsuţe şi rafturi simple din lemn erau aşezate obiecte artizanale, lucrate mai ales în metal şi sticlă. Totuşi, fără să le privesc mai de aproape, nu mi-aş fi putut da seama de rostul lor, dacă va fi fost şi altul în afară de cel decorativ.
Atmosfera era deosebit de odihnitoare; de bună seamă, obiectele fuseseră dispuse cu multă grijă pentru efect. Poate ca în acele versuri ale lui Baudelaire,

"Là, tout n'est qu'ordre et beauté,
Luxe, calme et volupté."

 Mi-am adus aminte, însă, şi de alt poem:

"Mă prinde amintirea în vânătul ei fum, 
Prin care cresc pe poliţi şi rafturi, ca pe ruguri, 
Arzând în umbră, piersici de jar, şi-albaştri struguri 
Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum."

Eram singur în magazin. Nu ştiu de unde ar fi putut să apară vreun vânzător, pentru că încăperea nu părea să aibă altă uşă în afară de cea pe care intrasem.

Pe una din măsuţe se vedea însă un buton mare, pe care l-am apăsat; şi vânzătorul a apărut de îndată, pe o uşă perfect integrată în peretele de lemn; pe partea dinspre magazin avea un mâner foarte greu vizibil.
Era un tânăr blond şi rotofei, îmbrăcat într-un costum vechi, poate de epocă şi care îl arăta ceva mai în vârstă.
-Bună dimineaţa, mi-a spus. Sunteţi pentru prima dată la noi, nu-i aşa?
-Da, nu am intrat până azi, am răspuns.
-Puteţi alege orice cadou de pe raft. Altceva mă tem că nu vă pot aduce. Ştiţi, şi eu sunt nou pe-aici, surâse tânărul.
L-am întrebat despre preţurile obiectelor; şi, din nou, a surâs amabil.
-Preţul nu contează. Pur şi simplu alegeţi un cadou, îl luaţi şi plecaţi cu el. N-aş putea spune că nu vă costă nimic, dar pentru orice aţi alege aţi plătit deja. Am fi deosebit de onoraţi să vă avem printre clienţi.
Am părut, probabil, puţin neliniştit de această idee, însă tânărul a insistat că nu voi rămâne dator cu nimic magazinului; şi nimănui într-o mai mare măsură decât sunt deja.
-Când mai treceţi pe aici puteţi să luaţi orice cadou fără să mă chemaţi; asta dacă nu v-ar face plăcere o conversaţie, zise el.
M-am mirat atunci cum de magazinul nu era devalizat imediat, încă de la ora deschiderii.
-O, sunteţi primul client de zece zile încoace. Produsele noastre nu prezintă interes decât pentru cineva care doreşte realmente să ofere un cadou. Aşa au fost făcute. Într-adevăr, cam ducem lipsă de clienţi. Oraşul nostru e destul de mic; şi oamenii de pe stradă abia dacă se uită la vitrina noastră, foarte rar ne trec pragul.

Am ales atunci un cadou pentru bunul meu prieten. Era un canar de bronz aurit, stând în vârful unei piramide. Un mecanism inextricabil, ascuns înăuntrul micii construcţii, capta curenţii de aer dintr-o încăpere -chiar şi pe cei produşi de răsuflarea ori vocea omenească- şi îi transforma, din când în când, în triluri de pasăre.

Bulă în tren

Când Bulă s-a dus cu trenul la mare şi s-a uitat pe geam, şi-a făcut socoteala că nu-şi va mai cumpăra bilet de întors, pentru că se va întoarce cu un pom.
Într-adevăr, dacă ne uităm pe fereastra trenului în mişcare, ni se pare că pomii merg în sensul contrar nouă; poate chiar merg.

Percepţia curgerii timpului seamănă oarecum cu situaţia lui Bulă în tren. După unii, trenul se mişcă, iar pomii stau. După alţii, trenul stă, iar pomii se mişcă. După alţii, se mişcă şi trenul şi pomii. E ceva mai greu să susţii că şi trenul şi pomii sunt de fapt în repaus.
Important e însă faptul că timpul -cu pomii de la marginea drumului- curge în sens contrar celui în care mergem.
Aceasta, pe cât e de evident, pe atât e de bizar, pentru că ni se pare că lucrurile curg şi îmbătrânesc o dată cu noi. Ni se pare că pomii merg în acelaşi sens ca noi.

Încercaţi să vă imaginaţi că un pom văzut din trenul în mişcare merge în aceeaşi direcţie şi sens ca şi trenul. Cu puţin exerciţiu, nu e greu. Fireşte, asta implică o percepţie deformată a mişcării (pe care, de fapt, o avem şi ne-am obişnuit cu ea).
În cele din urmă, oricât ar fi de departe, pomul va dispărea din orizontul vizual; iar noi vom crede că el merge în continuare o dată cu noi, în sensul nostru de mers, doar că l-am dat cumva uitării. Uneori pomul e zărit din nou pe fereastră, dar asta nu pentru că merge o dată cu noi, ci pentru că timpul e ciclic.

Ne e greu să credem că lumea înconjurătoare nu se mişcă alături de noi, ci dimpotrivă. Credem -greşit- că acelaşi curent mişcă şi lumea şi pe noi. Fără această credinţă deşartă, însă, ne-am simţi îngrozitor de singuri, mergând spre nicăieri, cu lumea întreagă trecând -sau stând- pe lângă noi. Ca Bulă în tren.
Singura şansă de a nu fi singuri e să încercăm să legăm vreo conversaţie cu ceilalţi pasageri ai trenului, singurele entităţi care merg în acelaşi sens ca şi noi. Probabil că asta a făcut şi Bulă, iar spusele lui memorabile au ajuns de la unul la altul, sub formă de banc, până la mine.

Elegans dicendi

În Cudonia se vorbea foarte murdar; ajunsese, practic, să nu mai existe niciun cuvânt care să nu aibă conotaţii obscene ori instigatoare la violenţă.
În urmă cu sute de ani avusese loc nereuşita reformă a limbajului; sătule de interpretările deformate ale mesajelor, autorităţile instituiseră o nouă limbă oficială pentru viaţa publică. Noile cuvinte, însă, se dovediseră a fi deosebit de stimulative pentru imaginaţia cudonienilor, care le-au înzestrat de îndată cu conotaţii infecte. Mai mult, încă, decadenţii cetăţeni ai Cudoniei începuseră să vadă lucruri vulgare nu doar în cuvinte, ci şi în foneme, în toate sunetele posibil de pronunţat de către om.

O nouă reformă se impunea; soluţia găsită a fost aceea ca oamenii să nu mai poată reda ei înşişi cuvintele. Noile foneme nu puteau fi pronunţate de către vocea omenească, ci doar de către sintetizatoare speciale. Fonemele erau astfel concepute încât oamenii care le auzeau nu şi le puteau nici măcar aminti; nu puteau produce o reconstrucţie mentală a cuvintelor, ci doar a înţelesului lor. Acest înţeles putea fi re-exprimat de către marea masă a populaţiei doar prin vechile cuvinte şi "pervertit" după cum credea de cuviinţă cudonianul. Un cuvânt din noua limbă putea fi ascultat de oricâte ori, fără ca ascultătorul să-şi dea seama că e acelaşi cuvânt; de fiecare dată, însă, era perceput acelaşi sens.
Toţi cudonienii au trecut prin "camera limbajului", un dispozitiv conectat direct la creier care, într-un timp de câteva minute, reuşea să te înveţe toate cuvintele şi structurile limbii noi.
Această limbă urma să fie destinată comunicatelor oficiale; doar oficialităţile puteau purta sintetizatoare de voce, care să le permită să vorbească.

 Oamenii au înţeles destul de repede că singurele lucruri cu adevărat importante li se comunică în limba pe care nu o pot vorbi. Totuşi, aceleaşi lucruri puteau fi redate întocmai şi în limba comună, cea "vulgară" din toate punctele de vedere.
S-a născut imediat şi bănuiala că în limba oficială se spun în secret şi lucruri care nu se pot rosti în cea comună (fapt dealtfel imposibil, din construcţia limbii oficiale). Meditând la ce anume ar putea fi aceste lucruri secrete, inefabile, unii cudonieni au ajuns pe nebănuite culmi ale poeziei şi metafizicii. Însă, pentru a le împărtăşi şi celorlalţi câte ceva din experienţele lor, trebuia ca mai întâi să obţină o funcţie politică, dobândind astfel un sintetizator de voce. Altfel, nimeni nu i-ar fi luat în serios.

Culoarea toamnei

Am un văr în Constanţa. Avem acelaşi nume de familie, însă suntem veri de gradul al cincilea; s-ar putea spune că suntem rude îndepărtate.
Verii mei primari îmi sunt desigur mai apropiaţi, nu doar ca grad de rudenie; însă copiii noştri şi copiii copiilor noştri vor fi din ce în ce mai străini unul de celălalt.
Aceasta mi se pare una din marile dureri pe care le aduce timpul; copacii cresc ramificându-se. Înaintăm despărţindu-ne de noi înşine.
Iar creşterea unui copac seamănă uneori cu difuzia unui fir de cerneală în apă.

Se spune că toţi oamenii provin din Africa şi sunt de fapt foarte înrudiţi între ei.
Când au ieşit din Africa subsahariană, strămoşii noştri au pătruns într-o lume nouă, în care au dat de urşi (aceştia, se spune, nu au ajuns la sud de Sahara, deşi prin alte locuri au trecut din proprie iniţiativă Ecuatorul). Îmi imaginez că, într-o bună zi, nişte urşi mai radicali se vor strânge la un miting şi ne vor vorbi pe înţelesul nostru de primate, scandând şi purtând pancarte gen "Omenire, marş acasă!", "Înapoi în Africa!".

*

O soluţie împotriva disoluţiei temporale este ciclicitatea, timpul regăsirilor. Sunt şi eu unul din oamenii profund impresionaţi de trecerea anotimpurilor.

Dacă aş renaşte o dată cu natura, asta s-ar întâmpla primăvara; însă fiecare primăvară mi se pare absolut nouă, liberă, nelegată de nimic din ce-a fost. Nu pot să mă regăsesc în ea.

În schimb, orice toamnă mi se pare veche; orice toamnă a mai fost cândva. În toamnă mă regăsesc ca un pas pe loc, care nu are niciun drum deschis şi nu mai poate continua.

Te-ai aştepta ca o primăvară nouă să curgă spre o toamnă nouă; însă, după an şi an, pe noi drumuri poposesc pe acelaşi ţărm. Atunci când revii la tine însuţi, nu mai poţi merge mai departe.

Toamna e o lungă monotonie; oricâte culori pare să aibă, ele sunt reflexe ale uneia singure. E o nuanţă de albastru, care mai demult se numea "mieriu"; culoarea prunelor brumate şi a serii încă luminoase după ce dispar ultimele raze de soare.

De dinăuntru, această culoare răzbate din toate lucrurile atinse de toamnă, chiar dacă frunzele stinse sunt înveşmântate în giulgiu solar, galben şi roşu.

Portretul regelui

În sala tronului se afla o frescă pictată în urmă cu o mie de ani şi refăcută des, în tot acest răstimp. Era portretul unui rege din vechime, fericitul Augas, despre care se spune că a fost cel mai frumos dintre muritori.
Se mai spune că portretul s-a întâmplat să aibă o uşoară imperfecţiune, pe care pictorul dorise să o repare. Regele, însă, a dorit ca fresca să rămână aşa pentru tot timpul vieţii sale, fără să spună nimic despre ce şi-ar dori să se întâmple cu ea după aceea.

După moartea lui Augas, curtenii s-au strâns în sala tronului şi i-au privit chipul din frescă; ar fi semănat bine cu regele pe care îl ştiau, dacă i-ar fi adus unele retuşuri. Asta s-a şi întâmplat, pentru că Augas, din cripta lui de marmură, nu s-a mai împotrivit.
De-a lungul anilor, apoi, portretul a suferit nenumărate modificări, atât pentru că se dorea aducerea lui către o frumuseţe desăvârşită, cât şi pentru că se descopereau noi mărturii despre felul în care arăta regele în realitate, necorespunzând întru totul cu chipul lui pictat.
După sute şi sute de ani, savanţii au remarcat anumite tendinţe convergente în modificările care se aduceau frescei; faţa refăcută de nenumărate ori părea să se apropie de tiparul unui anume chip omenesc, pe care savanţii l-au conturat şi l-au prezentat ca pe "chipul de la infinit al lui Augas". S-a crezut că aceea este adevărata sa faţă.
Era chipul blând şi -într-adevăr- de o rară frumuseţe al unui bărbat trecut de treizeci de ani. Acel om trăise aievea, însă nu era regele Augas, ci pictorul care l-a înfăţişat întâia oară.