Un personaj romantic

Recunosc că n-am ştiut niciodată mare lucru despre Ana Ipătescu, mai mult decât cele 2-3 rânduri din cartea de istorie, pe la revoluţia de la 48.

Am aflat ceva în plus când am dat de ştirea despre petiţiunea prin care se cere apariţia unei personalităţi feminine pe o bancnotă românească, întrucât se pare că nu avem aşa ceva. (Faptul nu este riguros adevărat: pe bancnota de 1 leu apare Mănăstirea Argeşului, în care se ştie că este înglobată Ana lui Manole; în plus, pe bancnota de 10 lei apare o tânără femeie arhetipală, pe nume Rodica, ducând pe umăr o doniţă cu apă.)

În fine, am dat de un mic articol despre Ana Ipătescu, iar faptele m-au impresionat realmente. O adevărată eroină romantică, în care s-a concentrat, pentru câteva clipe, întreaga energie a veacului revoluţionar.

Ai noştri au căutat de obicei să minimalizeze întâmplările; marea problemă a unora este dacă Ana Ipătescu a acţionat din dragoste de libertate şi patriotism ori pentru a-şi salva "amantul" de la moarte; bârfa bucureşteană s-a perpetuat astfel peste veacuri.
Ce să zic, femeia şi-a riscat totuşi viaţa. N-a fost tocmai o Jeanne d'Arc, dar fapta ei nu se poate explica prin nimicuri.

E vorba de iubire şi revoluţie. Iubire = Revoluţie. Cine nu şi-a trăit măcar o clipă nu pricepe.

Elefantul fin de la miezul nopţii

Am ieşit azi la o plimbare toţi trei: eu, soţia mea şi băiatul nostru. Am umblat o vreme printre blocurile din cartier; pe acoperişul lor îşi fac veacul nişte ciori tacticoase. Nimic neobişnuit.

De-a latul unei străduţe am observat însă o chestie stranie, o pată foarte întinsă, băltind de relativ puţină vreme; ieri nu era, nici nu a plouat de atunci. Lichidul părea să conţină mai ales apă.

Am stat tustrei şi am cugetat o vreme despre ce poate fi vorba. Concluzia nu putea fi decât una singură: acolo a făcut pipi un elefant. Unul mare.

S-a întâmplat probabil noaptea spre dimineaţă, când dă frigul şi nu prea umblă nimeni pe străzi.

Privind atenţi, am descoperit şi alte semne ale trecerii lui. Un copac avea ieri frunze –cam galbene, ce-i drept- iar azi nu mai are aproape deloc. Nici în el, nici pe sub el. Desigur că le-a mâncat elefantul. Apoi a mers un pic pe trotuarul prea strâmt dintre copaci şi bloc, s-a frecat de bloc, iar blocului i-a mai picat din tencuială.

Dar, în general, elefantul ăsta e discret şi fin, cât e el de mare.

Se caţără şi pe blocul turn, folosindu-se de trompă; cu ea se agaţă de coşurile centralelor de apartament. Apoi, de pe bloc, alunecă uşor pe cablu spre celălalt bloc. E un cablu foarte rezistent şi bine fixat. Dacă e în pericol să cadă, elefantul trage aer prin trompă şi se umflă ca un balon, plutind lin până jos. Dacă se umflă bine, e purtat de vânt şi uneori zboară aşa printre blocuri ca un OZN.

Mi-am adus aminte că l-am văzut odată pe cer într-o sâmbătă noaptea, când bubuiau artificii, dar nu i-am acordat importanţă. Era o noapte de vară, când probabil e mult mai plăcut să zbori. Unde mai pui că pe vremea aia era şi multă verdeaţă gustoasă.

Cu toamna asta care dă spre iarnă,  elefantul n-o să mai aibă ce mânca pe-aici. Poate că îi e şi cam frig, dacă nu cumva e un mamut ori nu are hăinuţe împletite de lână.

Cum a scăpat jupân Mihalache de moarte

Jupân Mihalache se născuse în zodia Scorpiei; era un negustor bogat, temut şi viclean, a cărui faimă răzbătuse mult dincolo de târgul în care se născuse şi trăise şi de colţul lui de ţară.
În ziua aceea s-ar fi bucurat, ca de obicei, la împlinirea unei vârste. Dimineaţa se arăta mohorâtă, ca mai întotdeauna de ziua lui, când se gândea cu plăcere la ospăţul pe care avea să-l întindă la ceasurile amiezii. Doar că, demult, o prezicătoare vestită îi spusese că va muri chiar în ziua când va face patruzeci şi cinci de ani; era chiar ziua de azi.

Acel gând îngrijorător nu-i dădea pace de când se trezise. Jupân Mihalache era un om şiret şi pătrunzător, în stare să înhaţe peştele din baltă de şira spinării, iar acum simţul lui care nu dădea greş îi spunea că nu-i de glumă.
Într-adevăr, una din slugi tocmai veni să-i spună că peste noapte, dintr-o pricină neştiută, se frânsese unul din stâlpii de lemn ai casei; jupân Mihalache clătină din cap şi, luând cuţitaşul de argint ca să taie marginea unei scrisori, îşi crestă adânc şi degetele de la o mână. Sluga îl privi atunci într-un fel ciudat, care nu-i plăcu, ca un animal de pradă stârnit de vederea sângelui. Hotărât lucru, nu era de stat în casă; jupân Mihalache îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare şi ieşi singur pe uliţele târgului.
Prin ceaţa groasă ploua mocăneşte; părea că nu mai e nimeni pe drum, când abia reuşi să se ferească, în ultima clipă, de izbitura unei trăsuri. Ceva mai încolo, jupân Mihalache se trezi ameninţat, ziua în amiaza mare, de pistoalele unor răufăcători nou veniţi în târg şi, întâia oară în viaţă, fu jefuit de punga cu galbeni, pe care le-a aruncat-o fără să crâcnească. Ştia în sinea lui că nu vor trage cu pistoalele; totuşi, în asemenea ciudată zi, aşteptă o vreme, speriat, izbitura unui glonţ netrebnic din ceaţă, care totuşi nu veni.

Alergând înapoi pe drum, jupân Mihalache s-a împiedicat şi a căzut cu totul într-o bulboană noroioasă; ieşit din ea, avea mai mult chipul unui neom.
Atunci şi-a dat seama că moartea e într-adevăr aproape şi se joacă cu el precum mâţa cu un şoarece. Dar jupân Mihalache era un om chibzuit şi foarte prefăcut, aşa încât a încercat o prefăcătorie cu adevărat mare.
S-a îndreptat, prin ceaţă, la cea mai mare răspântie a târgului, lângă han, şi s-a întins ca mort sub un nuc rămuros. A stat întins ceasuri în şir şi a auzit mulţi paşi în preajmă. Oamenii l-au luat, la început, drept beţiv. Câţiva i-au scotocit buzunarele şi brâul, fără să mai găsească parale. Hainele erau prea noroite, însă unul i-a dezbrăcat îndată mantaua scumpă, rostogolindu-l ceva mai departe sub nuc.
Spre seară, câţiva trecători îşi dădură cu părerea că e mort. Unul din ei îl lovi puternic cu ciomagul peste picioare, însă jupân Mihalache era deprins cu răbdarea adâncă. Altul se apropie de el şi spuse că, după miros, trebuie să fie mort de vreo două zile. Asta nu-i plăcu jupânului şi trebui să o rabde pe deasupra, deşi, ca mai toţi târgoveţii din vremea aceea, Mihalache nu era prea dedicat igienei, iar mirosul nămolului din bulboană nu era nici el îmbietor.
Bănuiala că omul întins pe jos e mort îi făcu pe trecători să se îndepărteze repede. Sosi seara, apoi noaptea şi niciun alt trecător nu se mai apropie de nuc. Un câine hoinar veni şi îl trase o vreme cu dinţii de picioare. Mihalache se temu puţin că va ajunge hrana câinilor; dar câinele s-a oprit deodată şi s-a îndepărtat, iar altul nu a mai venit.

La cel dintâi cântat al cocoşilor, jupân Mihalache s-a ridicat de sub copac, şi-a netezit hainele nămolite şi s-a dus acasă. A trăit mulţi ani după aceea şi poate mai trăieşte şi astăzi, deşi nu cunosc niciun om care să fi trăit atâta vreme.

Zăbavă

Ce rost mai e când, prea-ngrijit,

N-ai timp de stat şi de privit

Şi vreme n-ai, pe sub copaci

Să caţi prelung, ca oi şi vaci.

De treci prin codri să vezi cum

şi-ascunde pârşul nuci în drum.

Să vezi, în miez de zi deschis,

Al nopţii râu, de stele-aprins.

Clipind e frumuseţea-n loc,

Se-nvârt picioarele-i în joc.

Nu-i timp s-aştepţi acel surâs

Pe care ochii ei l-au spus.

Sărman ni-i rostul, irosit

Când vreme nu-i de zăbovit.


(  William Henry Davies, "Leisure" ; contrar mai vechii afirmaţii că nu am tradus-o niciodată, iată, mai sus, o încercare stângace  )

Din calendarul zilei

„Nobilul comite, împreună cu toți stăpânii de moșii și cu toată seminția lor, să jure pe cruce; nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă să trăiască din aceea. Nobilii stăpâni pe moșii să părăsească odată pentru totdeauna moșiile nemeșești. Și ei să plătească dare ca poporul de rând. Dacă comitele și nobilii stăpâni de moșii se vor învoi la aceasta, țăranii le făgăduiesc pace, iar în semnul păcii să ridice pe cetate, pe la marginile orașului, pe prăjini cât mai înalte, steaguri albe”

Moartea regelui Gaidreas

Se povesteşte că regele trac Gaidreas a fost ucis într-un fel ciudat. S-a întâmplat la un banchet, înainte ca mesenii să fie cu totul ameţiţi de băutură. 

Regele şi nobilii traci sorbeau vinul din corn de bour, când de masă s-a apropiat nebunul Sinupylas; găsise undeva un topor de bronz şi, ţinându-l stângaci în mână, s-a apropiat de rege, ca şi când ar fi vrut să-l lovească. Se mişca foarte încet şi totuşi avea întipărită pe faţă expresia unei grabe nemaivăzute, ca şi când ar fi fost broasca ţestoasă urmărită de Ahile.

Tracii nu mai văzuseră niciodată un om atât de neîndemânatic. Până şi un copil mic ar fi ţinut mai bine în mână toporul. Şi, pe urmă, acea încetineală tâmpă, care nu-i stătea de obicei în fire, îi făcea să râdă. Au râs în hohote, cu regele Gaidreas în frunte, în timp ce Sinupylas înainta ca un melc beat, cu toporul ţinut aiurea în mână. Mai degrabă s-ar fi lovit singur cu el în cap decât să poată lovi pe cineva.

Dar Sinupylas a înaintat încet până a ajuns la rege şi, foarte nepriceput, i-a dat cu toporul în frunte; deşi a dat cu toată puterea, stângăcia loviturii a făcut ca regele să nu moară de îndată. A fost nevoie şi de a doua lovitură.

Trei bizoni

Am visat că eram trei bizoni.
Simţul comun ne spune că fiecare trup are un suflet, altul decât al altui trup. Totuşi, eu eram trei bizoni şi mă simţeam destul de bine în pielea lor, înaintând prudent pe câmpia cu iarbă înaltă. Eram atent la lupi şi pume, fără să fiu speriat; în vreo câteva rânduri am alungat nişte animale de pradă.

Simţeam că, dacă ar muri unul din bizoni, aş muri şi eu. Ce s-ar fi întâmplat cu ceilalţi doi, nu ştiu. Poate ar fi trăit mai departe, fără să fiu eu; ori poate ar fi murit într-un fel magic, când "fratele" lor ar fi fost răpus.
Dar trei bizoni se apără mai bine împreună decât unul singur; dacă aş fi fost un singur bizon, aş fi fost mai uşor de ucis.

M-am trezit pe când, în vis, începea să se lase seara.

*

Uneori mă gândesc ce frumos ar fi dacă bizonul ar zbura. E simplu să-mi imaginez că zboară.

Unii şi-au imaginat cai înaripaţi, asemenea lui Pegas. Cred că bizonul zburător ar avea un fel de aripi de avion pe flancuri şi s-ar avânta ca un bolid spre nemărginirea preeriei.

Când m-am trezit din somn am privit încă o dată, pe wikipedia, fotografia lui Tȟatȟáŋka Íyotake ("Sitting Bull"), marea căpetenie Hunkpapa Lakota.

Chipul lui mi-l aminteşte, în mod ciudat, pe naşul meu, care nu avea pene în cap şi era tuns un pic altfel.
Amândoi oameni cumsecade, care nu mai sunt printre cei vii.