Oameni care au fost pe-aici

Se știe că oamenii de zăpadă sunt nemuritori; însă, uneori, îi vezi doar o dată-n viață.
A nins un pic și pe la noi, iar oamenii au reapărut; așa că mi-am adus aminte de câțiva din iernile trecute, pe care eu și soția mea i-am fotografiat (cu acordul lor, firește).

Omul spectral:

Omul străzii:

Omul neolitic, de la Tărtăria (așa l-a văzut soția mea):

Dacă îl întâlniți pe vreunul din ei, vă rugăm să-i transmiteți salutări.

Plopi bătrâni

În încheierea ”Amintirilor din copilărie” ale lui Creangă, căruța lui moș Luca se oprește sub un plop mare, întâlnind acolo o mulțime de dascăli șezând pe iarbă împreună cu părinții lor.
Comentariile literare din școală insistau asupra simbolismului plopului, copac care nu își pleacă ocrotitor ramurile, ci le îndreaptă în sus, neoferind umbră și adăpost.

Sub crengile unui plop de pe aleile orașelor nu încape, de obicei, nici măcar o căruță. Nu prea mulți orășeni au văzut însă plopi bătrâni, ca aceia în trunchiurile cărora își fac bârlog urșii, după cum povestea exploratorul rus Vladimir Arseniev. Plopul lui Creangă trebuie să fi fost așa ceva.
Cu ani în urmă am apucat să văd în viață verde plopul secular de lângă stadionul Ion Moina din Cluj; trunchiul e expus acum în Grădina Botanică.

Spre bătrânețe -sau maturitate?- plopul își pierde aparența zveltă și începe să semene cu ruda lui, salcia.
Așa e și cu vârstele oamenilor; de fapt creștem mereu, ca plopul. E greu de conceput că între 32 și 37 de ani ar putea exista o creștere comparabilă cu cea de la 2 la 7 ori de la 12 la 17 ani. Și totuși, în lumea de sub Soare, am putea admite că tocmai așa s-ar putea să stea lucrurile.
Cu trecerea timpului, devenim mai stufoși și mai greu de deslușit chiar și pentru noi înșine.

Plop de la Bănești-Dâmbovița, ro.wikipedia

Iarna de iarbă

Timpul rumegă
amieze și nori.

Un braț de fân e pe zăpada
sub care iarba nouă doarme.
Mâine
alt braț de fân;
și iarba nouă care doarme.

Nimeni nu veghează
amiezele și norii, de parcă
nicio rază sau fum nu poate trece pragul.

Și vântul spulberă în răstimpuri
cristale tulburi ce-ating
nările calde.

(de Angus Luing Galloway, poet scoțian; traducere de Archaeopteryx)

Frizerul

Era o zi mai degrabă letargică; pe linoleul proaspăt spălat de Ruslan curgea liniștit timpul, ieșit de undeva de sub paturile din camera de cămin.
Horațiu privea la un fel de mini-televizor așezat pe genunchi; Ruslan scria felicitări de 8 martie. Eu, parcă, mă chinuiam să citesc ceva. Deodată s-a auzit o bătaie ușoară și, aproape neinvitat, a intrat în cameră un ins fragil și zâmbitor; se oferea să ne tundă. Prețul era tentant, cam jumătate din cel de la frizeria din complex; Horațiu a zâmbit și s-a așezat satisfăcut pe scaun, în mijlocul camerei.
După vreun sfert de oră, frizerul și-a desăvârșit opera și a plecat. În opinia mea l-a tuns destul de bine; însă Horațiu, după ce s-a admirat în oglindă, a strâmbat un pic din nas, zicând că i-a făcut freză ”ungurească”. Apoi a ridicat din umeri, a zis ceva gen ”whatever” și s-a dus să mănânce la cantină.
Eu am ieșit din cameră abia spre seară; ce am văzut pe coridoare, însă, era -folosind un termen prea uzitat azi- suprarealist. Prin tot căminul mișunau tipi tunși exact la fel ca Horațiu. Și nu doar căminul era plin de ei, ci tot complexul studențesc. Ai fi zis că sunt membri ai unei secte.

Despre Horațiu am mai povestit aici; un tip foarte interesant și un camarad de nădejde. Pe vremea aceea îi spuneam ”Horațiu al II-lea”. Cât timp mi-a fost coleg de cameră a schimbat vreo 4-5 prietene (tovarășe de viață); pe toate le-a întrebat al câtelea bărbat din viața lor este el și toate i-au răspuns că e al doilea.

Infinitul în vârful degetului

”Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic”


Două drepte paralele se întâlnesc în punctul de la infinit. Pe acesta îl vedem în punctul de fugă în care pare că se întâlnesc marginile rectilinii ale străzii ori laturile tavanului din camera în care stau acum.

Henricus Hondius, Perspectivă (fr.wikipedia)

Ridic degetul arătător -degetul lui Jupiter- până când vârful lui ajunge în punctul de fugă; infinitul e acum în vârful degetului meu. După această experiență foarte simplă rămân cu o senzație nouă, superficială, dar cât se poate de stranie și cosmică.
Mă aștept uneori ca în vârful degetului să fie proiectată o apăsare fabuloasă, a tot ceea ce este paralel cu dreptele care se întâlnesc în punctul de fugă; dar de fapt îl simt foarte ușor, aproape vid.

Dacă vârful degetului meu este la infinit, și eu sunt acolo; și e ceva familiar, simt că am fost acolo mereu. E senzația unui regn rece, cu o treaptă mai jos decât cel mineral; poate că s-ar putea numi regnul geometric. Chiar dacă Geo Bogza credea că la o treaptă mai jos decât regnul mineral este chiar Cuvântul.

”Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieții mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieții tale.

Dacă îl ascult cu osul frunții
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn și devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri și devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Și îl ascult cu memoria morților
Dau înapoi cu trei regnuri
Și devin Cuvânt.”   (Geo Bogza, ”Cum îmi bate ceasul”)

Străini în viață

Fără să fim deloc acasă în lumea asta în care trăim, ne facem uneori de lucru în ea și ne căutăm un rost. Asta nu e prea onest. Seamănă cu un fel de tâlhărie fără sorți de izbândă; cam ca a lui Harry și Marv din filmul ”Singur acasă”. Vrem să obținem foloase necuvenite, dar o încasăm din când în când pe cotloanele acestei lumi, poate din partea vreunui spiriduș care e la el acasă, nu ca noi.

Povestea asta are -uneori, cel puțin- și un punct culminant, când, pe culmi de viață, omul poate să strige, în fine:
”Harry, I've reached the top!”

Tigru

Tigru, tigru, foc feeric
În păduri de întuneric,
Cine țese-n veșnicie
Prea temuta-ți simetrie?

Sub ce bolți, în ce străfund
Au fost ochii tăi arzând?
Ce aripi îi poartă jocul?
Ce mâini apucat-au focul?

Ce putere și-n ce chip
Inima-ți a împletit?
Și-apoi, în bătaia ei,
Ce palmă și ce temei?

... ... ... ... ... ... ... ... ...



O traducere a mea după William Blake, ”The Tiger”; e noapte și iarnă.

Nimic interesant

Aici este vorba de o ”leapșă” despre cărți; am găsit-o pe mai multe bloguri, iar pe unele din ele apare ca o invitație deschisă (cine vrea să o preia, e gratis). Am preluat-o și eu, cu mențiunea că nu o trimit mai departe. Urmează 12 întrebări cu răspunsurile mele.

1. Prima amintire cu mine citind
Sincer, nu îmi aduc aminte ceva clar; știam să citesc cu un an înainte de a merge la școală, iar înainte de asta mă uitam des la pozele din cărțile pentru copii.

2. Prima carte pe care am citit-o şi recitit-o
Iarăși nu îmi aduc aminte, sigur reciteam Aventurile lui Zburlici și alte benzi desenate, ca și basmele și poveștile. Mi se păreau inepuizabile; așa și sunt.

3.  O carte pe care fiecare copil ar trebui să o citească
Vântul prin sălcii (Kenneth Grahame)

4. Locul meu preferat de citit
Am de obicei o carte de citit acasă (unde chiar nu contează unde citesc, mai puțin baia, e oribil să citești în baie) și una pe care o port cu mine în tașcă, citind pe unde apuc. De obicei prefer spațiile închise, urâte și liniștite: vreun colț puțin umblat; baruri de cartier, săli de așteptare.

5. Accesorii obligatorii în timpul lecturii
Nimic nu e obligatoriu.

6. Numărul cărţilor de pe lista mea de lecturi viitoare
Vreo 5; la asta nu-mi fac planuri pe termen lung.

7. Ultima carte pe care am primit-o sau cumpărat-o
Nietzsche - ”Ecce homo” (primită)

8. O carte care mi-a schimbat viaţa în vreun fel
De exemplu, ”Paradoxuri și sofisme fizice” (P.V. Makovețki, V.N. Lange); aș recomanda-o elevilor de gimnaziu/liceu.

9.  O carte care îmi place, dar care pare să nu placă nimănui
Îmi plac câțiva autori români peste care s-a pus praful, ori de care au auzit prea puțini. Alecu Russo, Ion Agârbiceanu (mai nou, el pare totuși să-și fi regăsit cititorii), Ionel Pop (vânătorul). Costache Negruzzi e pe alocuri quasi-genial. Mai citesc din când în când câte un pastel de Alecsandri.

10. O carte care nu-mi place, dar pe care toată lumea pare să o iubească
Din acestea sunt foarte multe, mă abțin să răspund.

11. O carte care mă intimidează
Unele cărți religioase (sunt păcătos).

11,(9). Trei dintre scriitorii fără de care literatura ar fi foarte șchioapă
Sunt mulți; să zicem, de exemplu, Goethe, Baudelaire, Borges.
(întrebarea nu există în leapșa originală, dar este de bun simț)

12. Trei dintre scriitorii mei preferați
Unii sunt foarte cunoscuți, alții foarte obscuri, alții ocupă o poziție intermediară.
Să zicem: C. Negruzzi (dintre ai noștri), Apolinnaire și mai nou Hermann Hesse.

La preferințe nu renunț niciodată, dar le mai îmbogățesc, uneori în mod neașteptat.

Muzeul

Pentru oamenii din Arragameria, trecutul avea o foarte mare însemnătate. Țara era mereu zguduită de cutremure, spulberată de furtuni și din când în când jefuită de câte unul dintre nu puținii dușmani; însă, de mii de ani, rezistase și renăscuse din rădăcini.
Toate prețioasele relicve ale veacurilor trecute, urmele strămoșilor și nu numai ale lor, mărturiile grăitoare sau tăcute erau strânse cu grijă și păstrate în Muzeu.
Muzeul era clădirea cea mai impunătoare și mai trainică din întregul regat; mai puternică decât zidurile cetăților, menită să înfrunte orice cutremur, jaf sau distrugere. La urma urmei, el păstra legătura cu trecutul, chiar dacă acesta era -deocamdată- prea puțin înțeles. Dar arragamerienii își dedicau mult timp priceperii și dezlegării istoriei.

Muzeul a fost pus cu adevărat la încercare doar atunci când, într-o zi nefastă, pământul s-a zguduit ca niciodată, iar toate palatele, casele și fortificațiile s-au prăbușit; mai mult decât atât, flacăra unui incendiu s-a răspândit printre ruine, nimicind ce mai rămăsese din avuția oamenilor. Muzeul, însă, a rămas în picioare, iar cele dinăuntrul lui - neatinse.
Pentru cei rămași în viață, asta a fost singura bucurie și speranță. Doar că, în starea în care ajunseseră, și-au dat seama că nu-l mai pot ocroti cum se cuvine; așa încât i-au zidit ferestrele și ușile și l-au acoperit cu lespezi netede și bine îmbinate, până a ajuns să arate ca un monolit uriaș. Generațiile viitoare aveau să-l dezvelească, atunci când vor fi fost în stare să-l întrețină, și să se adape din izvorul viu și nesecat al trecutului.
Aceasta, însă, nu s-a mai întâmplat niciodată; în veacurile care au urmat, poporul altădată civilizat al Arragameriei a ajuns un neam sălbatic, mereu hărțuit în războaie de vecini neînduplecați.
Continuau să își apere Muzeul, despre care credeau că e un loc în care sălășluiesc duhurile strămoșilor; pe lespezile sale se întrunea, din când în când, Sfatul Bătrânilor. După multe sute de ani, Arragameria a ajuns din nou un regat înfloritor, fără să se ridice la strălucirea de altădată și fără să își ridice alt Muzeu.

Regatul Nou al Arragameriei s-a prăbușit sub invazii barbare. Zidurile cetăților au fost făcute una cu pământul, iar oamenii rămași în viață fie au pribegit spre alte zări, fie au ajuns robi ai năvălitorilor.
A rămas doar Muzeul, adăpostind un trecut pe care nimeni, niciodată, nu l-a înțeles prea bine.

O oră pe bloguri

Am stat o oră zapând dintr-un blog în altul.

Incredibil, nu am găsit nimic interesant; poate în afara titlurilor de prezentare, care se citesc destul de repede. Ca atunci când deschid o carte din librărie, citesc o frază sau două, simt deja greutatea unui balast, a unei inutilități și e clar că nu voi citi prea curând acea carte.
În spatele acestor bloguri sunt deocamdată oameni; oameni pe care i-aș saluta politicos, aș schimba câteva amabilități, dar aș prefera să nu. Probabil că sentimentul este sau ar fi reciproc.

Am avut o senzație asemănătoare aceleia pe care o ai când te plimbi pe marginea unei șosele bine făcute și intens circulate de mașini, o lume care nu e pentru tine sau alți pietoni. Sunt și oameni pe acolo, dar sunt în mașini. Se întâlnesc între ei cine știe unde, vorbesc, se simt bine și apoi pleacă. 

Steluța

Acum mulți ani, prin lunile noiembrie-decembrie, obișnuiam să mă plimb pe străzile unui cartier de case. Era sezonul tăierii porcilor, iar ceața răsuna uneori de guițături finale; însă mulți dintre locuitorii cartierului nu erau de acord cu această barbarie și ascultau, la maxim, muzică. Simfonică, firește. Astfel, cântecul de lebădă al porcului ajuns cu cuțitul la gât se amesteca în mod ciudat cu simfoniile lui Beethoven, concertele brandenburgice ori sonatele lui Brahms.
De multe ori oamenii ridică în jurul lor ziduri -fie ele și muzicale- pentru a se proteja de urâțenia implacabilă a realității; de obicei habar nu au și nu le pasă cum se vede din afară cetatea lor.

Nu am tăiat în viața mea un porc; însă, într-o vară, am căpătat o bogată experiență în tăiatul păsărilor.
În urma desființării CAP-ului din satul bunicilor mei, ne-am pricopsit cu o vacă. Era mică și bălțată, alb cu negru; îi dădusem numele de Steluța.
Pe timpul verii, Steluța era priponită la câmp; în fiecare zi mă duceam să îi dau apă, la prânz și seara. Atunci eram așteptat pe lungul drum, de către bătrânele satului, ca să le tai niște păsări. Din superstiție, femeile nu tăiau animale, lăsând asta în seama bărbaților; iar bărbații lor, de multe ori în viață, nu prea obișnuiau -din milă sau repulsie- să ia din când în când gâtul câte unei gâini. În medie tăiam cam una-două păsări la prânz și trei-patru seara, la întoarcere; cuțitul era ascuțit mai mult sau mai puțin, așa încât simțeam de multe ori o ușurare când, în fine, pasărea -găină, curcă, rață sau gâscă- zburătăcea prin șanț fără cap. Fără să neglijez aceste fenomene, ajunsesem să fiu oarecum imun. Pot spune că, în ansamblu, a fost o vară plăcută.

Steluța era o vacă frumoasă; pe câmpul neted și întins, fără copaci, dacă mă întindeam jos, silueta vacii apărea la fel de impresionantă ca un munte. Dacă mă ridicam în picioare, eram mai înalt ca ea. Seara, după ce o adăpam, așteptam să aud mai întâi țârâitul greierilor și abia atunci plecam spre casă, pe drumul binecunoscut.

Îmi era dragă Steluța și mi-a părut tare rău când a murit la naștere, în iarna aceluiași an, o dată cu porcii. Doar un an am avut-o în grijă; așa a fost să fie.
Animalele domestice vor mai trăi și vor mai muri în continuare, fie din cauze naturale, fie ucise de ocrotitorul lor, omul.

Se spune că Zeus transforma în constelații ființele care-i erau dragi; cred că undeva, pe cer, există o constelație alcătuită doar din două stele: Steluța și vițelul.

Regele de pe fundul mării

”Întins stă Harald Harfagar
Jos în străfund de mare
Frumoasa-i zână l-a cuprins;
Și ani se pierd în zare.

Vrăjit a fost de-a mării știmă
Nici viu, nici mort să fie
Și două veacuri au trecut
În mândra-i putrezire.

Regescul cap e așternut
În poala dulcii zâne;
Spre ochii ei cătând mereu,
Mai mult tânjind rămâne.”

.........................................

***

 

 

Mai sus am redat primele trei strofe ale unui poem de Heinrich Heine; nu le pot numi traducere, pentru că nu cunosc limba germană. M-am folosit de google translate și de o traducere engleză.

 

 

Undeva, pe fundul mării, înlănțuit de farmecele unei nimfe, zace regele Harald Harfagar. De curând s-a mai stins un an, fără ca trecerea lui să arunce în adânc o lumină sau o umbră.

 

”Die Jahre kommen und schwinden.”

 

”A mermaid”-J.W. Waterhouse (wikisource)

 







 



Albastru și negru

Marea e albastră; dar, dacă te scufunzi în ea, într-unul din liniștitele brațe ale abisului, începe să devină neagră.
Bolta zilei este albastră; însă, dacă urci pe culmile celor mai înalți munți, în atmosfera rarefiată cerul începe să pară și el negru, chiar sub razele nemijlocite ale Soarelui.

În înalt și în adânc, infinitul e din ce în ce mai negru. E o stare intensă, în care nu te poți odihni, nu poți rămâne. Poate că, dacă am putea trăi și dormi pe fundul mării, nemărginirea ei ar redeveni albastră.