Două amintiri din viitor

În Genuglandia se trăia destul de bine. Era de datoria statului să asigure satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor cetăţenilor săi, acestea constând în hrană (un minim caloric, plus suplimente de vitamine, minerale şi enzime, stabilite de comisia naţională a nutriţioniştilor) şi locuinţă. De tot restul se putea ocupa fiecare, aşa cum îl ducea capul, iar majoritatea cetăţenilor se descurcau cu succes în viaţă şi nu aveau nevoie de ajutorul, pe care şi aşa îl primeau obligatoriu ,de la stat; oamenii din clasa de mijloc lucrau în întreprinderi, în general mici şi mijlocii.

Între timp, însă, s-a format o masă de oameni care, din diverse motive, nu a avut prea mult noroc în viaţă; aveau ce mânca, însă problema principală rămânea cea a locuinţelor. După multe experienţe eşuate cu stabilimente în genul falansterelor, a devenit clar că spaţiul locativ al săracilor trebuie guvernat de o disciplină de fier. Nu se cuvenea ca oamenii să doarmă în stradă, ori să provoace scandaluri în căminele de locuinţe.
Aşa încât s-a decis ca săracii să locuiască, pe durata nopţii sau ori de câte ori ar fi dorit, în închisori; acestea erau numite "închisori libere".
Când normele de convieţuire într-o închisoare liberă erau încălcate, contravenientul ajungea într-o închisoare adevărată. Procedeul era foarte simplu: cetăţeanul nu mai era lăsat să părăsească închisoarea. Practic rămânea în aceeaşi locaţie, dar camera i se transforma în celulă.
Criza economică din Genuglandia a adus foarte mulţi oameni în închisorile libere, pentru că nu îşi mai puteau permite traiul confortabil de acasă.

În continuare, a fost doar o chestiune de timp până să se ajungă la Marea Închidere, când porţile tuturor închisorilor libere au fost zăvorâte peste noapte. Guvernul nu îşi putea permite ca valul de nemulţumiri să ducă la instabilitate şi anarhie. Înăuntrul închisorilor, oamenii şi-au continuat viaţa şi producţia de bunuri materiale.

De la Marea Închidere au trecut câteva generaţii. După multe confruntări şi lupte politice, oamenii din închisori au dobândit dreptul de a-şi alege liber şeful de culoar.

***

Se spune că Voltavamerkki este cel mai mare supermarket din lume; e şi un monument de arhitectură, îmbinând într-o singură construcţie fluidă labirintul şi oceanul. 

E atât de mare încât, până azi, niciun cumpărător nu a reuşit să iasă din el. Distanţa până la o casă de marcat este enormă, iar parcurgerea ei impune evitarea oricărei abateri din drum, necesitând probabil efortul susţinut al unei vieţi. Până acum nimeni n-a fost în stare de asta.

De obicei, după multe ore sau zile, cumpărătorii încep prin a resimţi oboseala şi se culcă de-a lungul unui culoar ori pe un raft gol. Apoi li se face foame şi sete şi consumă din produsele expuse, păstrându-le ambalajele goale pentru a le plăti mai târziu; totuşi, casele de marcat sunt de negăsit. Supraveghetorii magazinului îi asaltează apoi cu oferte de angajare şi, în cele din urmă, cumpărătorii devin şi ei angajaţi ai Voltavamerkki. 

Alţii aleg o existenţă promiscuă, de fugari printre rafturile magazinului; trăiesc mâncând din mărfurile furate şi îşi fac nevoile pe ici, pe colo, atenţi la camerele de supraveghere. Nu e o existenţă prea sigură şi, de obicei, serviciul de pază şi protecţie reuşeşte să-i captureze. Ce se întâmplă după aceea cu ei nu ştie nimeni. 

De multe ori, o psihoză periculoasă pune stăpânire pe angajaţii magazinului, care încep să comită infracţiuni tocmai pentru a fi arestaţi de serviciul de pază; însă, în majoritatea cazurilor, ei urmează un tratament psihiatric şi revin apoi la locul de muncă.