Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

De ce m-am dus la vot în turul 2

M-a trimis mama.

Există un ursuleț care nu doarme niciodată

Datorez această constatare fiului meu.

Când Bujorel merge la culcare, ia cu el un ursuleț anume, care e cam de două ori mai scund ca băiatul. Ieri am aflat, însă, că și ursulețul merge câteodată din proprie inițiativă la culcare, cu alt ursuleț, cam de două ori mai scund decât primul.
La rândul lui, și ursulețul acesta ar trebui să doarmă cândva, firește, în compania altui ursuleț, aproximativ de două ori mai mic. Și tot așa.
Dacă orice ursuleț ar merge cândva la culcare, s-ar forma un șir monoton descrescător de înălțimi ale ursuleților, care ar tinde către zero. Aceasta, însă, nu se poate, datorită structurii discrete a materiei.
Rezultă, deci, că există un ursuleț care nu doarme niciodată. Probabil că e foarte mic, invizibil, iar acum bântuie printre microbi, molecule sau quarci.

Bărbați singuri

Acum vreun an, pe când mă duceam pe jos la serviciu, un fost coleg m-a claxonat dintr-un BMW roșu. Abia mi-am adus aminte cine era. A plecat demult de la locul de muncă pentru a-și deschide afacerea proprie, care se pare că merge bine. Trecând peste faptul că omul e divorțat, se poate spune că, în rest, are succes în viață.

Am urcat deci pe locul din dreapta, ca să mai schimb o vorbă și să ajung mai repede la serviciu. Din boxele mașinii răsuna, plină de nostalgie, vocea lui Tiberiu Ceia.
Fostul coleg -într-un mod destul de bizar- a părut jenat și s-a scuzat că ascultă așa ceva; dacă vreau, poate să schimbe pe radio. M-am mirat și i-am răspuns că nu e nicio problemă, apreciez folclorul de calitate și îl ascult și eu. Au mai urmat două doine bănățene, de plângeau semafoarele. Când să vină și una de joc, a trebuit să mă dau jos, să mă duc la serviciu.

Și nașul meu de nuntă ascultă Tiberiu Ceia la volan.
Nașul meu nu e bănățean și de obicei nu-i place muzica populară; nu e nici divorțat. Deși mai în vârstă ca mine și din altă generație, e mult mai în pas cu epoca, muzica momentului, tehnologiile digitale și gadgeturile de tot felul. Am fost uimit deci să-l văd ascultând o casetă veche de Electrecord, cu Tiberiu Ceia. Și el s-a scuzat.

Cred că mulți bărbați ascultă în secret Tiberiu Ceia. E un interpret potrivit pentru bărbații singuri, pentru clipele de singurătate ale bărbatului. Adică, atunci când ești numa tu și cu sensu vieții.
La sensu vieții n-ai ce-i face, așa că asculți Tiberiu Ceia.

Azi noapte, pe la 1, n-aveam somn și am ascultat și eu Tiberiu Ceia pe youtube. Am băut și o bere.

Johannes

”Dacă vreodată bucătarul lăsa vreun pește zburător printre bușteni, a doua zi acesta era acoperit de opt sau zece crabi mici care ședeau pe el și se serveau singuri cu ajutorul cleștilor lor. De obicei se speriau și fugeau să se ascundă,-când veneam noi. Dar la pupă, într-o găurică din strapazan, trăia un crab domesticit, numit Johannes. Împreună cu papagalul, care era iubit de toată lumea, crabul era unul din membrii comunității de pe bord. Dacă omul de la cârmă stătea de veghe pe o zi însorită cu spatele la cabină și nu avea pe Johannes ca să-i ție de urât, se simțea cu totul părăsit în pustiul mării albastre. Pe când ceilalți crabi mici fugeau care încotro și se ocupau cu furtișagul ca orice gângănii pe un vas obișnuit, Johannes stătea semeț în pragul casei lui, cu ochii mari deschiși, așteptând schimbarea cârmaciului. Fiecare om de cart avea o firimitură de pesmet ori o bucățică de pește pentru Johannes și n-aveam decât să ne aplecăm spre gaură, ca el să apară în prag și să-și întindă labele. Lua în clești firimiturile din degetele noastre, fugea înapoi la gaura lui, se așeza în prag și înfuleca aidoma unui copil mâncăcios.”

(Thor Heyerdahl, ”Expediția Kon-Tiki”; trad. Șerban Andronescu, ed. Științifică, București, 1959)