Carne albă

La meciul Germaniei cu Algeria, soția mea a fost uimită să afle că țin cu Algeria. M-a luat deoparte și m-a chestionat câți jucători algerieni cunosc; îl știam cu numele doar pe portar. În schimb, de la nemți îi știam pe toți. Unde mai pui că unii din ei joacă la Bayern, echipa cu care țin și ale cărei simboluri îmi decorează frigiderul și halba de bere. Atunci de ce țin cu algerienii? Tocmai pentru că pe nemți îi știu, am îngăimat eu morocănos, în lipsă de alte argumente.

De ce nu țin cu nemții? Probabil că m-am săturat de Europa. Și de victoriile europene. Europa: materialism, scepticism, logică (proliferată ca un țesut extras demult dintr-un organism viu și întreținut artificial în eprubete), conveniență. Europenii sunt animale domestice și confundă domesticitatea cu umanitatea. Carne albă, carne moartă.

M-am săturat. Măcar la fotbal să piardă.

Seleção

Brazilia fotbalistică are destul de puțini suporteri la noi. Mai demult nu puteam să țin cu ei, pentru că mi se păreau prea buni; nu e cazul meciului de aseară, când abia au câștigat meciul cu Chile. Nu e cazul niciunui meci de la acest Mondial.

Brazilia, însă, continuă să fie altfel. Oamenii ăia nu joacă fotbal, ci altceva, al lor. Cu aceleași reguli ca fotbalul, însă altceva. Se vede că nu regulile definesc jocul; ciudat și paradoxal, dar așa este. Am învățat asta de la Brazilia, în mai mulți ani.
Nici ordinea și nici progresul de pe drapel; un haos aparent și inextricabil. Plaja, plantațiile și pădurea unduind impredictibil în dansuri adânci, magnetice. Brazilienii parcă și aleargă altfel.

Cred că Brazilia e imposibil de învins. Poți să-l învingi pe cineva doar dacă joci același joc ca el. Însă jocul Braziliei nu-l mai joacă nimeni. Poate că, dacă l-ar juca, ar fi în aceeași echipă cu ei; dar asta nu se știe.

Regele animalelor

Cine este regele animalelor? Aflăm din Cartea lui Iov, capitolul 40.

Regele animalelor paște iarbă.

Notarul și elefantul mort

Deși am prin vecinătate câteva birouri notariale, când am vreo treabă cu actele (destul de rar) prefer să merg la un notar din centru. Tarifele sunt cam la fel, omul e mai amabil, biroul mai frumos, iar când plec de acolo am o senzație mai degrabă plăcută.

Într-o iarnă, după sărbători, îmi așteptam pe-acolo rândul, așezat comod pe un scaun; lângă mine mai stăteau o femeie în vârstă, ce părea de la țară, un tânăr cu brațele tatuate și un ins cu figura greu de ținut minte, cam la vreo 40 de ani. Niciunul din noi nu putea ignora un ecran mare de tv ”plasmă” pe care se desfășura autopsia unui elefant.
Dacă vreunul din noi ar fi avut telecomanda, probabil că ar fi schimbat postul. Nu știu însă dacă era nevoie de o schimbare, pentru că urmăream cu toții autopsia elefantului, cu o privire fixă și bizară (nu mi-am putut vedea propria privire, însă presupun că semăna cu a celorlalți).
Când prin tăietura bisturiului conținutul stomacal al elefantului se revărsa pe tot ecranul, și-a făcut apariția și notarul, fredonând ceva cu un aer distrat. S-a oprit și s-a întors o clipă spre ecran; a tresărit parcă șocat și, ca un scamator, a scos de undeva din aer telecomanda, pregătindu-se să ne servească imagini mai agreabile.
Aici, însă, a întâmpinat o rezistență indignată:
-NU SCHIMBAȚI POSTUL! au izbucnit tânărul și celălalt personaj.
LASĂ ACOLO! glăsui și femeia. ”Lăsați-l așa”, m-am pomenit că zic și eu.
Notarul s-a mai uitat o dată la ecran, a ridicat din umeri și s-a dus mai departe, fredonând aceeași melodie. La puțină vreme după asta, m-a chemat în birou și mi-a dat actele pentru care venisem.

Când am plecat, tovarășii mei de așteptare priveau în direcții divergente; emisiunea cu elefantul se terminase.

Străinul cel rău

Se știe că orice vorbă care conține în ea răutate nu poate fi adevărată. Asta o știau, în felul lor, și oamenii tribului dispărut Akampoya, din estul Amazoniei.

Tribul Akampoya nu era străin nici de logica aristotelică; știau, de exemplu, că, dacă o propoziție este falsă, atunci negația ei este adevărată. Pe acest principiu se bazau ciudatele lor practici religioase.
Spre deosebire de imensa majoritate a celorlalte triburi, Akampoya recunoșteau că se află foarte departe de zei, care nu le mai vorbesc. Nu aveau preoți, nici clarvăzători; îl aveau în schimb pe străinul cel rău, un personaj sinistru, posedat de ființele malefice.
Din când în când străinul cel rău profera blasfemii și alte lucruri îngrozitoare; niște propoziții false, cărora nu trebuiau decât să le formuleze negația logică pentru a obține propoziții adevărate. Așa luau naștere adevărurile de credință ale tribului Akampoya.

Străinul cel rău era la origine chiar un străin, capturat din rândurile vreunui trib vrăjmaș și dat în ”grija” predecesorului său, care îl supunea unui regim de tortură minuțioasă, pe durata a câțiva ani. Când ura celui chinuit era suficient de mare, iar aceiași demoni îl cuprindeau și pe el, noul străin era lăsat să-l ucidă pe cel vechi, luându-i astfel locul.

Când primii misionari, însoțiți de soldați, au întâlnit tribul Akampoya, în foarte scurtă vreme străinul cel rău a fost exorcizat și apoi executat.
Misionarii le-au explicat oamenilor tribului că adevărul se obține prin revelație și credință afirmativă, nu prin negație. Pentru o scurtă vreme, Akampoya au pășit pe calea noii religii, aduse de misionari. Apoi nu s-a mai aflat nimic despre acest trib.
Se pare că a dispărut în întregime datorită unei boli neprecizate, dar aduse de europeni. Supraviețuitorii, deveniți nomazi, s-au integrat în alte triburi amazoniene ori și-au pierdut urma în marea pădure.

Memorie

În lichidul arămiu din pahar a căzut un pinguin de gheață. După câteva minute, gheața s-a topit, iar pinguinul pare să fi dispărut.
Totuși, el rămâne prezent în invizibila structură fluidă, pe care a modificat-o pentru totdeauna.

Așa e și memoria: un lichid în care se dizolvă încet întâmplările. Când au dispărut cu totul, au schimbat cu totul memoria în care cad; și, din ceva care se dizolvă, devin ceva care dizolvă.

Gângănii

Am primit, zilele trecute, o plasă cu cireșe culese dintr-o livadă părăsită, cu pomi bătrâni și uitați. Foarte gustoase, din sânul naturii și -evident- pline de viermi. Asta n-a fost chiar o problemă.

Am observat că fiecare cireașă conține un singur viermișor, într-o jumătate a ei. Așa că am mâncat împreună cu Bujorel jumătăți de cireșe: el jumătățile fără vierme, iar eu pe cele cu vierme; cu tot cu vierme. De când cu Bear Grylls, m-am mai dezinhibat dpdv culinar. Desigur, n-aș putea mânca tot ce mănâncă el, dar viermele din cireașă e foarte mic și probabil cu gust de cireașă; sunt sigur că toți consumatorii de cireșe mestecă ocazional viermișori.
Unii s-ar putea întreba de ce nu i-am dat lui Bujorel jumătățile cu viermișor; m-am gândit că, la vârsta lui cel puțin, sunt mai potrivite alte surse de proteine.

Tot din zilele trecute a început să bântuie pe deasupra orașului un avion care împrăștie o otravă pentru țânțari sau alte gângănii. Sigur e că mor cam toate gângăniile; parcul e plin de insecte felurite, toate țepene. Unele din ele nici nu știam că există. Singura care mai mișca era o rădașcă mare, mascul; nu e de glumă cu neurotoxina.
Probabil că pe gândacii din parc nu i-ar mai înghiți nici Bear Grylls; totuși, mierlele păreau să nu cunoască logica întâmplării și mișunau -în vervă maximă- printre atâtea și atâtea feluri de mâncare neașteptat de ieftină.

Sufletul frunzei

Cea dintâi înțelegere este cuvânt
cuvântat către Acolo
De Acolo prins ca o frunză

Așa și frunzele sunt cuvinte
fremătătoare, neînțelese

Ceață în munți

Pe fereastră văd crâmpeie de munți. E ciudat că formele lor încep să fie bine deslușite doar de către neguri.

Pe vreme senină, spinările lor se disting greu una de alta, iar distanțele sunt dificil de apreciat; uneori, însă, ceața îi acoperă pe unii, lăsându-l dezvelit pe câte-un altul, ca pe un uriaș abia născut, închis în gândurile lui de piatră.