Din ce-i pe-aici...

Din ce-i pe-aici, ofrandă lor
un rest de nufăr plutitor
și chip de lemn și bărci de pâine
pe apa dintre azi și mâine.

Când ziua cade în genune
nimic în urmă-i nu se spune;
sihastre liniști au rămas
veghind în clipa fără glas.

Doar darul serii trece vama
și-n alt tărâm își află seama,
plutind pe-o apă de izvor
spre-ostroavele Blajinilor.

Afinități

Ai afinități cu o anumită țară sau regiune dacă îți place marfa proastă de acolo.
Dacă, de exemplu, îți plac serenadele lui Jorge Negrete, poate însemna doar că îți place muzica bună; însă, dacă asculți cu relativă plăcere orice mariachi prăpădiți, e clar că ai afinități cu Mexicul.

Se înțelege de aici că un om cu gusturi fine ar trebui să nu dezvolte afinități cu nicio patrie, să fie prin excelență un cosmopolit; să culeagă din orice colț de lume doar crema cremelor și să meargă mai departe. În realitate, însă, orice vagabond rafinat își are o patrie pe potrivă, un loc de unde ar înghiți aproape orice, ca ultimul țopârlan; nu i se face prea dor de ea pentru că poartă cu sine, ca melcul, o imagine a ei.
S-ar putea să îl vedem retras și cantonat în ea pe la bătrânețe, o vreme când ai mai multă nevoie de realitate. Dacă dispune de mijloace financiare, firește.

Păpădia

Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea; nu am văzut-o de câteva zile.

Ce poate fi între un om și o păpădie? Nu știu. A fost ceva la prima vedere; m-am apropiat de ea și, temându-mă să nu dispară prea curând, i-am făcut o poză. N-a dispărut; am revăzut-o și în zilele următoare. Am trecut uneori pe acolo doar ca să văd ce mai face.
Am vrut să-i vorbesc; dar ce-aș fi putut să-i spun? și, mai ales, cum? Așa că m-am mulțumit să tac. O tăcere emoționată, ca bucuria surdo-muților.
Cred că înțelegea că sunt, într-un anume fel, mut. Nu i-a păsat prea mult de asta; ne simțeam bine împreună, atât cât stăteam. Aș putea să numesc asta prietenie.

Când am văzut-o ultima oară, era închisă; ploua și era frig. Poate că acum floarea e un glob efemer de semințe; ori poate că s-a scuturat deja.

Rădăcinile plantei au rămas, foarte probabil, în sol; poate că ne vom înțelege la fel de bine ani de-a rândul, în timpul care ne e dat. Ori poate că acea mirabilă floare e doar un fel de a-mi vorbi al plantei, o rară -și cu atât mai prețioasă- apropiere a ei de regnul uman.
Poate că viețile nu sunt atât de scurte pe cât par; însă vremea petrecută cu cineva e întotdeauna prea scurtă. Așa e viața.

Cârtițoiul

M-am trezit cu o oboseală crâncenă, viscerală, pietrificatoare; m-am uitat în oglindă, la lumina becului din baie și mi s-a părut că semăn cu altcineva. Pe moment, nu mi-am dat seama cu cine; apoi, după o scurtă căutare în memorie, l-am găsit: vecinul de deasupra. Seamănă cu un cârtițoi, un animal fremătător și galericol.
Poate că scara blocului meu e bântuită, de sus până la subsol, de duhul unui cârtițoi uriaș, care a trăit în altă epocă geologică. Mi-l imaginez cu aripi de dragon, ridicându-se pe coloana de aerisire și dând noaptea târcoale, greoi, în jurul blocului, amușinând pe la ferestre.

Așa mi-am început ziua. Eram foarte, foarte obosit.

Începi să exiști imitând lucrurile care există. În dimineața asta l-am imitat pe cârtițoi; chiar semănam cu el, în oglindă.

Pionieri

”Soarele și pionierii
Și-au dat mâna peste țară...”


Începând din clasa a doua am purtat cu destulă mândrie șnurul galben de comandant de detașament. Prietenul meu bun era comandant de grupă și avea șnur roșu. Eram pionieri; cu așa ceva nu se poate glumi.

Ne străduiam să facem fapte bune, cu care apoi ne împăunam la ședințele de detașament. Am fost cel mai bun pionier al clasei, până într-o zi în care prietenul meu m-a surclasat clar la capitolul ”fapte pionierești”: a salvat viața unui om. Probabil că azi ar fi apărut la unele posturi de știri; dar atunci, din anumite motive, întâmplarea cu foarte puțini martori a fost trecută sub tăcere. Nici în clasă nu știau prea mulți de ea; prietenul meu înțelesese și el că e mai bine să tacă. Însă a avut parte de tot respectul și invidia mea. Salvase un om de la moarte! nici nu-mi puteam imagina o faptă mai măreață. Am tot sperat, o vreme, să am ocazia să fac ceva asemănător; n-am avut acest noroc nici în ziua de azi. Apoi m-am resemnat. Rămâneam comandantul de detașament, iar prietenul meu mă admira. Probabil că mulți șefi care își dau seama că au subalterni mai capabili și mai buni la suflet decât ei trăiesc mici drame. Mă gândeam că sunt predestinat unei vieți lipsite de eroism; aparențele îmi confirmau așteptările. Încă din clasa a patra, cu un șnur albastru adăugat celui galben, participam la ședințe anoste și interminabile pe la casa de cultură. Nu întrevedeam niciun scop, nicio finalitate în toate acestea. Credeam că voi ajunge un fel de director; doar el se ocupă numai cu ședințe și hârtii, iar în fond nu face nimic.
Probabil că așa ar fi arătat viitorul meu; a venit însă Decembrie 89, iar Organizația Pionierilor s-a desființat. Însă nu mi-am dat niciodată demisia din ea. Am avut atunci impresia că voi rămâne un fel de pionier pentru eternitate, fără șanse de a evolua în altceva. Ideea, într-un fel, mi-a plăcut; sunt născut în zodia Racului, predestinat copilăriilor perpetue.

Dincolo de toate neajunsurile și plictiselile, era frumos să fii pionier. Era însuflețire; acesta e cuvântul.
Eram cu toții practicanți -mai mult sau mai puțin fervenți- ai unui cult solar.

Imagini

Aflat la Slănic Moldova pentru odihnă și tratament, scriitorul Ion Creangă și-a făcut o poză, cedând insistențelor unor tovarăși. Iată care era părerea lui despre acest lucru, după mărturia lui N.A.Bogdan:

”Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea — fotografie așa-zisă americană — invitai de mai multe ori pe Creangă să-și scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncușor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coșuleț de brânză sau de păstrăvi și mi-a prii mai bine decât tinicheaua...”

Între timp fotografia s-a mai democratizat; pe marea majoritate a locuitorilor țării noastre îi costă foarte puțin să-și facă o poză (desigur, nu pe tinichea). Dar vorbele lui Creangă sunt adânci și încă valabile.

Colecționăm din viață prea multe imagini (care de obicei ne conțin și pe noi înșine); și ce altceva e o imagine decât o realitate turtită, ca un personaj din desenele animate când cade peste el un dulap?
Există și amăgeala cu pluralitatea punctelor de vedere; desigur, poți face poze unui obiect din mai multe unghiuri, dar ele nu vor putea reconstitui obiectul. Poți să faci și un model tridimensional al obiectului, însă acesta e alcătuit în realitate dintr-un număr mare, dar finit de imagini.
Decât să dăm clipele de viață pe imagini, mai bine le trăim.

Mă tot gândesc la un coșuleț cu brânză sau păstrăvi; ar fi util, cred și eu.