Dinți de cașalot

Într-o carte apărută la noi în 1971 -”Delfinii în slujba omului”, de A.G. Tomilin, Ed. Științifică- priveam uneori dintele cavernos, devastat de o carie enormă,  al unui cașalot:

Oare ce face cașalotul când îl dor dinții?

Dacă Moby Dick avea asemenea carii, se explică multe.
Totuși, o ilustrație îl înfățișează cu dinți frumoși, aproape perfecți, deși mă îndoiesc că a trecut pe la vreun dentist abisal:

(sursa imaginii: Wikipedia)

Alergători

Am observat că, mai nou, toți oamenii care aleargă în parc sunt grași. Bărbați și femei, de obicei îmbrăcați în treninguri largi, dau ture pe alei, cu o expresie plină de demnitate, hotărâre și perseverență.
Pe de altă parte, destule persoane cu fizic atletic se plimbă lejer, relaxate, chiar visătoare prin acest mic colț de natură, așa încât te-ai putea întreba dacă nu cumva alergatul îngrașă. Nu știu să răspund la această întrebare. Cert este că aș alerga și eu, este foarte tentant. Aș alerga luminos și fericit ca un mânz, sau mai degrabă ca un zimbru.
Însă, deși sunt supraponderal în acte, nu știu dacă sunt suficient de gras pentru a mă integra fără probleme în clubul select al alergătorilor. Aceștia par organizați într-un fel de castă sau sectă; nu stau de vorbă decât între ei și îi privesc cam de sus pe ceilalți.

Desigur, practicanții atletismului și altor sporturi pe care le vedem la televizor nu sunt deloc grași; însă ei nu sunt alergători autentici, ci sportivi profesioniști. Iar din punctul de vedere al moralității sportul profesionist nu e departe de sexul profesionist; ne uităm din când în când la el, că asta e, dar nu înseamnă că ocupația lui Messi, de exemplu, e 100% morală.
Spre deosebire de Messi, alergătorii din parc par niște persoane exemplare. Îi privesc uneori cu admirație și un pic de invidie; dacă aș fi fumător, mi-aș aprinde și o țigară.

Romanță

Lună trândavă,
hai, luminează
cu raza ta inimi grele;
deschide drum
limpede-acum
pașilor dragei mele,

căci pe cărare ea mă va-ntâlni,
când cerul nopții e curat;
dar poate-n van atât am așteptat,
atât de-adânc în suflet chipul ei.
Tu, Lună lină, vino, dacă vrei
să vii...

Lună-alintată,
hai, te arată
mai repede pe boltă lunecând.
Lună-alintată, răsari îndată;
de vrei, eu fericit voi fi curând.

Când draga mea te vede sus lucind
făgăduințe-n inimă se-aprind;
dar spune-mi, oare zaci acum dormind,

Lună alintată...

***

 

 

E lună plină în noaptea asta.

 

Mi-am adus aminte o melodie din filmele cu Stan și Bran; se numește ”Lazy Moon” și e cântată chiar de Bran (aka Oliver), care e și negru pe deasupra.

A mers drept la suflet acest cântec, poate unul din cele mai frumoase pe care le-am auzit.

Mai sus am încercat, cam în grabă, să îi redau versurile în română. Mi-am dat seama că, oricum ar fi tradus originalul, în română ar ieși un fel de romanță.



 

Singurătatea ( 6 ). Memoria

Îmi dădeam seama că a fi singur înseamnă mai ales să nu ai feed-back. Vorbești cu cineva care nu îți răspunde niciodată. Vorbești cu un perete fără ecou. Și fără speranță: cuvintele nu-ți sunt purtate de vânt, ci cad. Te apleci ca să le smulgi din abis și iei în mâini doar țărână.
Auzi multe vorbe, dar nici una nu îți e adresată ție. Prinzi înțelesuri pe care de fapt ți le imaginezi, pentru că toate aceste cuvinte sunt într-o limbă necunoscută, vorbită într-o comunitate din care nu faci parte.

Demult, în altă eră geologică, pe una din insulele Pacificului trăiau Solitarele, ființe cu care coralii de azi sunt vag înrudiți.
Solitarele trăiau în cercuri ale comunicării. Niciuna din ele nu era înzestrată cu memorie, dar cercul comunicării avea această calitate. O Solitară avea în spate un fel de ”ureche”, iar în față un ”fonator”, organ al vorbirii. Din când în când, Solitara primea un mesaj de la cea din spatele ei, pe care îl transmitea celei din față, îmbogățit cu experiența proprie din acel moment; acest mesaj, din ce în ce mai bogat și mai complex, circula ritmic prin cercul comunicării. Viteza de circulație era reglată în așa fel încât Solitara primea o nouă informație din mediu exact în același moment în care primea și mesajul de la Solitara din spatele ei, transmițându-le simultan în față.
Solitarele nu primeau niciodată vreun răspuns de la cele cărora le trimiteau mesajul, nici nu răspundeau vreunui mesaj, ci doar îl trimiteau mai departe, ca în ”telefonul fără fir”. Când una din ele murea, cercul comunicării era rupt; vecinei căreia îi vorbise până atunci i se atrofia urechea și murea în câteva zile, ca și celelalte care îi urmau.
În unele cercuri ale comunicării mesajul se propaga în sens trigonometric, în altele invers; aceasta depinzând de dispunerea inițială a larvelor de Solitare, influențate de fazele Lunii.

Ca să nu fiu chiar singur, am încercat cândva să devin asemenea unei Solitare.
Aveam un vecin vorbăreț, care discuta noutățile zilei cu oricine. Le ascultam cu grijă, iar apoi mă duceam în alt cartier, ca să le povestesc altcuiva. Desigur, le știa deja, dar conversația îi făcea plăcere. Din păcate, această experiență a durat foarte puțin, vreo două săptămâni, pentru că vecinul cel vorbăreț a murit.
Atunci n-am mai știut ce să fac. Am zăcut câteva zile fără scop.
Cred că m-a ajutat mult faptul că, spre deosebire de o Solitară, sunt o ființă înzestrată cu memorie individuală.

De l'amour

Kitzi-Kitz și cu Miau-Miau
Împreună se pupau.
Kitzi a pupat-o-n bot,
Miau-Miau l-a pupat de tot,

Dar l-a agățat c-o gheară
Și l-a tras de coad' afară.

Fantoma din parc

Câteodată mă plimb cu băiatul meu într-un loc mai puțin umblat din parc. Nu e izolat, nici neprimitor; oamenii, însă, trec pe lângă el fără să se oprească prea mult.
Noi ne jucăm -de obicei singuri- în jurul băncilor și copacilor, iar vara batem și mingea.

Pe la ceasurile amiezii ne învârteam fără griji pe-acolo, când, deodată, am avut acea senzație fugară că sunt privit și am întors capul spre băiat. Atunci, la o oarecare distanță de el, mi s-a părut că văd, pentru o clipă abia trecută, silueta unei bătrâne gârbovite, acoperită cu un pardesiu bej și întoarsă cu spatele. Părea că tocmai s-a ridicat de pe o bancă și se duce în altă parte, făcându-ne loc; ca un om stânjenit, care se retrage singur în vreun ungher.


Când te plimbi printr-o pădure, de obicei nu vezi prea multe animale, pentru că ele -chiar și cele mari și puternice- fug de întâlnirea cu omul; mă gândesc că așa e și cu fantomele, cele mai multe din ele ne evită. Chiar și când reușim să le surprindem cumva, sunt inofesive și se îndepărtează cât pot de repede, ca o căprioară care dispare în desiș. Doar rareori ne înfruntă, așa cum -câteodată- vreun urs atacă pe la munte turiștii.

O să ne întoarcem acolo, desigur. Fantoma din parc nu a fost mai neliniștitoare decât o iluzie optică. E un loc frumos, în care merită să zâmbesc într-o zi cu soare; rostind în gând, creștinește, o rugăciune.

Leul în gară

E singur leul într-o gară,
Privind departe o Sahară;
Stă neclintit, calm și solemn,
De parcă seamănă c-un tren.

Se scurge-amiaza către seară
Și nici un tren nu mai e-n gară;
Doar ziua-și pleacă lung aripa
În ape vechi scăldându-și clipa,

Iar muștele mai leneș zboară,
Picându-i leului pe geană;
Sub ea, un ochi se pierde-n zare,
Căci vremea nu e de plecare.

Dar mai târziu, când vocea sună,
Din depărtări leul se-adună;
De-a lungul șinei, întru seară,
Pășind departe spre-o Sahară.


(Această poezea mi-a fost inspirată de Bujorel, care denumește cu același cuvânt leul și trenul.)

Leu - Wikimedia



Mâncăruri studențești

Când mă gândesc la aspectele culinare ale studenției, îmi primul rând îmi aduc aminte de margarină. Nu am cunoscut niciun student care să nu consume zilnic margarină; unii aveau o adevărată obsesie pentru ea. Dacă ar fi colectat cineva toată margarina existentă la un moment dat în cămin, s-ar fi putut tencui cu ea pe exterior tot căminul (cu strat mai gros de 1 mm), poate și acoperișul.
În camera noastră fiecare avea margarina lui, un calup sănătos de 500 de grame, în cutie rotundă de plastic. Deși cumpăram toți aceeași marcă, era ușor de identificat cui îi aparține fiecare margarină.

Mai jos am reprezentat margarinele noastre văzute de sus. Partea consumată din margarină este reprezentată cu negru:

În cazul meu, margarina apare în întregime albă, nu pentru că nu aș fi mâncat-o, ci pentru că o decopertam cu grijă, orizontal, păstrându-i suprafața netedă până ajungeam la fundul cutiei. Horațiu făcea o gaură în margarină, nu tocmai în mijloc; cam așa procedau majoritatea studenților, inclusiv ceilalți locatari ai camerei, care însă nu își păstrau acest aliment la vedere. Nu am mai văzut însă pe nimeni care să taie margarina ca Ruslan; el era într-adevăr un ciudat.

Margarina se mânca pe pâine. Multă pâine, multă margarină; se poate spune că nimeni nu se zgârcea. Opțional, pe margarină se putea pune zahăr. Sau vegeta (delikat); pe vremea aia nici nu auzisem de monoglutamați. Dar aceste variații erau destul de rare, în general era preferat gustul standard.

Studenții mai mâncau des cartofi prăjiți. Cine nu a mâncat cartofi prăjiți? Dar cine i-a mâncat zilnic, timp de aproape un an, ca unică masă de prânz? Am cunoscut asemenea oameni.
Am văzut și oameni care serveau -pentru cel puțin vreo săptămână- meniuri mai eterice; o cană cu ceai aromat și o felie de pâine, la prânz. Seara, altă cană cu ceai; eventual.
Alții, convinși că masa de de dimineață este cea mai importantă, dădeau gata pe la orele 7.00 un pahar mare de iaurt. În restul zilei, mai nimic.
Am auzit și despre bicarbonatul pus în mâncare pentru senzația de sațietate; probabil un ”mit”, nu cunosc pe nimeni care să fi făcut asta vreodată.

Am avut ocazia să cunosc foarte mulți studenți, de toată mâna și teapa; de fapt niciunul din ei nu era atât de sărac încât să nu poată mânca bine și sănătos din banii de acasă. Doar că a mânca sănătos nu este de obicei o prioritate a studentului, iar când te vezi deodată cu mulți bani în buzunar îți vin tot felul de alte idei de a-i cheltui.

Către sfârșitul studenției am stat în gazdă. Atunci am descoperit cât de simplu (și relativ ieftin) e să-ți faci o mâncare bună; am început să-mi fac și mâncăruri mai complicate, după rețete. Ei, și ca atâția alții mi-am dedicat mult timp acestui sport păgubos, care oferă adultului satisfacții comparabile cu ale copiilor de grădiniță care fac turnulețe din cuburi și modelează plastilină. Evident că am luat și în greutate.
După plecarea mea din cămin, pe Horațiu l-am revăzut foarte târziu; trecuse aproape un an. Era un tip înalt cât ușa, iar acum era și la fel de lat. Nu mai stătea nici el în cămin: se mutase de multă vreme în garsoniera închiriată de noua lui prietenă; relație serioasă. L-am întrebat dacă s-a apucat de gătit; a râs și m-a luat la o bere.

Dacă eu și Horațiu am fi fost mușchetari, aproape sigur el ar fi fost Porthos, iar eu Aramis. Din păcate, însă, n-am întâlnit niciodată un Athos și mai ales niciun D'Artagnan.
Privind retrospectiv la anii studenției, mi se pare -acum- că au fost ani grei. Atunci, însă, nu mi se păreau așa. Și asta e bine.

Dualitate literară

Nu poți să scrii poezie oricând, dar poți oricând să citești poezie. Dacă vrei, desigur.
Proză, dimpotrivă, nu poți să citești oricând, dar poți să scrii oricând. Dacă trăiești, desigur.

Mesagerii

Trecuseră două ceasuri de la amiază, iar Ikir-Înserare alerga cât îl țineau picioarele de-a curmezișul câmpiei spre munți, înhămat la carul cu o singură roată.
În carul minuscul adormise de câtva timp, încovrigat în poziția fetală, Birek-Dimineață; mai erau acolo câteva pâini și un burduf cu apă, singurele provizii. Ca arme, aveau asupra lor două săbii-pumnal, al căror rost era mai ales acela de a-și putea pune ușor capăt zilelor, dacă erau în pericol să fie prinși.

Ikir-Înserare alerga de la amiază până la miezul nopții, când locul în ham îi era luat de Birek-Dimineață. Câtă vreme fugea, avea în minte doar un cântec ritmat, secret al mesagerilor; cu el în cap, mesagerii alergau până la capătul pământului, fără să simtă oboseala, setea sau foamea. Se oprea doar din când în când pentru o porție de apă sau pâine. Mesajul pe care îl purta nu era scris pe nimic, îl știa pe de rost, însă doar în vis. Când Birek-Dimineață alerga, Ikir-Înserare auzea în vis cuvintele însemnate pe care unul din ei avea să le spună; acum, când era rândul lui Ikir-Înserare să alerge, aceleași cuvinte se rostogoleau neîncetat în mintea adormită a lui Birek.
Când ajungeau unde erau trimiși, acela din ei care dormea era trezit de îndată și, la îndemnul celuilalt, începea să destăinuie visul cuvântat pe care tocmai îl avuse.

În ziua aceea, însă, pe când tocmai trecuseră două ceasuri de la amiază, fața Soarelui începu să se întunece. Ikir-Înserare se opri; își dădu seama că va urma o eclipsă, un semn rău, care însă va trece. În acele clipe grele, chiar și mesagerii încetau fuga și așteptau ca Soarele sau Luna să apară din nou.
Ikir petrecu o vreme adunându-și greu gândurile în întunericul care se lăsa tot mai cuprinzător.
De bună seamă, Înțelepții știau că va urma o eclipsă; de ce nu i-au spus? Iar noaptea care se lăsase dintr-o dată părea să nu se mai ridice; știa că această aparentă dilatare a timpului se întâmplă uneori când alungi brusc din minte cântecul mesagerului. Pentru prima dată după multe zile, Ikir simți o broboană de sudoare; adunată pe tâmplă, se prelinse încet de-a lungul obrazului și gâtului. De-a lungul acestei treceri, întunericul rămase la fel de dens.
Atunci Ikir-Înserare se neliniști și reluă cântecul mesagerului; ciudat lucru, până și acesta suna altfel, mai aspru și mai amenințător. În ritmul lui, Ikir-Înserare alergă mai iute ca niciodată, ridicând praful pustiului în acea noapte cumplită. Poate că, în iuțeala lui, pierduse măsura timpului, ori poate că avea o măsură nouă.

Acea fugă i-a fost și ultima; când și-a dat seama că noaptea începe să se risipească, cu ultimele puteri a reușit să surâdă și s-a prăbușit fără suflare; atunci s-a trezit din somn și Birek-Dimineață și a pus piciorul pe ceea ce fusese cândva tărâmul regelui din munți.
Regele, însă, era mort de multe veacuri, ca și Înțelepții care îi trimiseseră cu vești în regatul lui. În jur totul era nou și nemaivăzut, de la copaci la case și oameni.
Uimit de întâmplare, Birek-Dimineață începu să istorisească acestor oameni ai veacurilor noi visul său, povestea pe care Înțelepții de demult o făuriseră, anume, pentru ei.