Fapte ale milosteniei

Într-una din zilele acestei săptămâni i-am dat cuiva adresa blogului meu. Dar el m-a întrebat:

-Cine poate să citească ce scrii acolo?
-Cam oricine, i-am răspuns.

A tăcut un pic și m-a întrebat iarăși:
-Câți bani i-ai da unui necunoscut despre care nu știi nimic?
-Cred că nu i-aș da nimic, am zis eu.

-Hm, a răspuns, eu citesc ce scriu unii pentru care cuvintele sunt mai scumpe ca banii. Au avut și averi și le-au împărțit săracilor. Oare ce pot să aflu din niște cuvinte mai ieftine ca un bănuț?

A păstrat totuși adresa, probabil pentru că i-am dăruit-o.

*

În acord cu titlul, în cele ce urmează sunt înfățișate faptele milosteniei.

Faptele milosteniei trupești:

1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A primi în casă pe cel străin.
5. A cerceta pe cel bolnav.
6. A cerceta pe cel din temniță.
7. A îngropa pe cel mort.

Faptele milosteniei sufletești:

1. A îndrepta pe cel ce greșește.
2. A învăța pe cel neștiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A ne ruga pentru aproapele.
5. A mângâia pe cei întristați.
6. A suferi cu răbdare asuprirea și a întări și pe alții la răbdare când sunt asupriți.
7. A ierta pe cei ce ne-au greșit.

Carnetul

După mai bine de un an am umplut un carnet cu însemnări zilnice, incluzând lucruri de făcut a doua zi (puține), numere de telefon și liste de cumpărături (care la mine încap într-un rând). Cu ocazia asta am descoperit că am scris în el doar cu albastru și au rămas destule spații libere. Decât să îmi iau alt carnet, mai bine scriu tot în el, în spațiile libere, cu altă culoare. Ar merge negru sau verde, roșul mi se pare prea strident.
Spațiile libere sunt mai mari decât cele scrise, deci ar trebui să mai pot scrie în acest carnet pentru cel puțin un an. Poate că apoi va mai rămâne spațiu pentru încă un an și altă culoare.

Aș putea întoarce carnetul invers, pentru ca ultimul rând scris cu albastru să stea lângă primul rând scris cu cealaltă culoare. Așa nici n-ar fi nevoie de altă culoare în următorul an, rândurile vechi ar apărea răsturnate.
Sincopat sau nu, zilele se pot scurge în aceeași cutie; e uimitor cât de mult vid poate să conțină.

Chipul din sine

"Când ajunse la casa omului care mânca oameni, Deganawidah se urcă pe acoperiș și se întinse la gura hornului. Așteptă până ce omul se întoarse acasă, cărând cu sine un trup omenesc. Deganawidah privi în jos prin gaura hornului la omul ce se aplecă peste un vas cu apă. Bărbatul văzu chipul lui Deganawidah oglindit în apă, dar crezu că e propriul său chip. Se întrebă cum de nu băgase de seamă că pe fața lui stă întipărită atâta înțelepciune și dreptate. Gândi că nu poate fi chipul unui om care mănâncă oameni și duse vasul afară din casă ca să-l deșerte. Apoi Deganawidah intră în vorbă cu omul acesta.”

”Finding the man’s cabin empty, Dekanahwideh climbed to the bark roof and, lying prone, peered down through the smoke hole. Below him he saw a kettle of water on the fire. When the Onondaga warrior returned to his cabin and looked into the kettle, he saw a reflection of Dekanahwideh’s face. Since no one else was in the cabin, the warrior thought it was a reflection of his own face; and he was struck by the contrast between the brutal life he was leading and the strong, gentle nobility of the face looking up at him out of the water. In revulsion, he emptied the kettle of its human contents and sat brooding by the fire over his failure to live up to what he now recognized to be his own true nature.”  (http://www.biographi.ca/)

(dintr-o legendă irocheză; textul în română apare într-un volum al colecției ”Povești nemuritoare”)

Dor de mai

"Dulce vreme-a lui Florar
Redeșteaptă frunza-n crâng
Și dureri care mă strâng
De le-ar ostoi, măcar,
Doamna mea, când te cuvânt.”

(după un cântec francez medieval)
.
.
.
.

Sultanul și concertul rock

În momentul de față cred că nu m-aș duce la niciun concert rock. Am mai multe motive suficiente pentru aceasta. Am oroare de masificare. Biletul este scump, de banii ăia îmi cumpăr toată discografia formației; unde mai pui că se aud mai bine pe disc decât în concert. Ți se pune o ștampilă pe mână. În realitate nu auzi deloc ce cântă ăia, ci o redare analogică (sau digitală?) din niște boxe. Și ar mai fi multe motive.
Unul din ele e acela că niciun sultan nu s-ar fi dus la un concert rock.

Mi-ar părea bine să mai existe pe undeva un sultan adevărat, un om care să aibă șansa reală de a fi fericit în timpul vieții. Sultanul e un om care se apropie întrucâtva de condiția lui Adam în Paradis: înconjurat de tot felul de pomi cu fructe din care poate culege orice prin simpla dorință. Sultanul se odihnește în inima unei flori și se spală pe chip cu roua dimineții.
În reprezentările populare, sultanul are întotdeauna un harem. Însă acel sultan adevărat pe care-l văd eu este un sublim monogam; haremul îi e constituit din miile de ipostaze ale sufletului-pereche.

Puterea sultanului pe pământ este deplină; din cauza asta nu s-ar duce la niciun concert. La un semn subtil din degetul mic, i-ar fi adusă pe tavă orice trupă rock, poate cu tot cu morți.
Probabil că sultanul ar asculta rock într-o după amiază plictisitoare din deșert. Pe urmă ar pune să li se taie capetele tuturor membrilor trupei și să li se lipească la loc.



Oaia bătrână

”io nu joc că mi-s bătrână,
c-am umblat prea mult la stână”

(dintr-un colind din Maramureș)


Într-o dimineață de vară, pe la răsăritul soarelui, au venit la bunicul doi ciobani cu o oaie în căruță. I-o aduseseră acasă pentru că nu se mai putea ține pe picioare; bunicul o avea de multă vreme și nu o tăiase, nici n-o vânduse. Prăbușită în căruță, răsufla greu și tulbure, gemând, cu ochii apoși.
Bunicul a privit-o puțin în tăcere, apoi le-a zis ciobanilor că le-o dă lor, să o taie și să facă ce-or vrea cu carnea și pielea.
Ciobanii au dat bice cailor și au dispărut apoi în depărtare, după o ridicătură a câmpului. Așa a pierit atunci din vedere oaia bătrână. În urma ei parcă aluneca încet și implacabil toată greutatea lumii al cărei capăt sunt eu.

Gravitația în Paradis

Mă întreb dacă în Paradis exista gravitația.
În Cartea Facerii nu găsesc niciun indiciu al absenței ei; în Eden curg râuri și există animale târâtoare. În imponderabilitate animalelor terestre le-ar fi greu să stea pe pământ; s-ar desprinde și ar pluti în văzduh, alături de păsări.

Multor copii, în jurul vârstei de un an, le place să se apropie de marginea pătuțului și să arunce ori să lase să cadă câte o jucărie pe jos. Apoi plâng după ea; nu li se pare firesc să nu o mai poată lua ușor în mână.
Poate că în Paradis orice lucru aruncat în voia gravitației îți e mereu la fel de accesibil ca atunci când îl ții în mână.