În Târgul lui Cremene

”Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene...”


În Târgul lui Cremene câinii umblau cu covrigi în coadă, chiar așa cum se povestește. Și erau bucuroși și dădeau din coadă, iar covrigii se învârteau mult deasupra noadei, așa încât toată lumea putea să-i culeagă și să-i mănânce fără teamă.
Toți erau veseli și îmbelșugați; până și cel mai sărman om avea pe masă, în fiecare zi, potârnichi fripte. Aceste potârnichi erau cu adevărat de poveste; despre ele e istorisirea care urmează.

La marginea Târgului lui Cremene se întindeau crânguri luminoase cu poieni în care zburătăceau potârnichile. Erau blânde și nimeni nu le căuta pricină.
Însă, când mureau de moarte bună, mai întâi le săreau afară măruntaiele, apoi, de la căldura care izbucnea deodată înăuntrul trupului, grăsimea se topea, iar potârnichea era coaptă întocmai ca o friptură. Mirosul îmbietor ajungea până în târg, iar oamenii plecau să le caute. Nu se iscau certuri, potârnichi fripte erau destule pentru oricine; iar cele care nu erau culese, erau mâncate de sălbăticiunile pădurii.
Toate acestea au dăinuit până în ziua în care prin crângurile de lângă târg a ajuns un străin, un vânător neamț, neștiutor de ale locului. Atunci s-a auzit acolo și primul foc de armă, iar oamenii plecați la cules de fripturi s-au apropiat curioși de locul împușcăturii.
Neamțul, o matahală blajină, împușcase o potârniche și o pusese la frigare. Cei din Târgul lui Cremene nu pomeniseră așa ceva. I-au dat să mănânce din potârnichile culese și au gustat și ei din friptura neamțului; gustul nu era rău, dar nici la fel de bun ca al celor căzute pe poteci. L-au sfătuit atunci pe neamț să ia și el de pe jos niscai potârnichi coapte bine; au băut un pahar împreună și s-au despărțit. De atunci nu l-au mai văzut.

Din ziua aceea, însă, ca un făcut, nu a mai murit nicio potârniche. Se speriaseră, poate, de împușcătura neamțului. Unele ființe mor din sperietură, dar potârnichilor le era teamă să mai moară.
Au trecut așa doi ani de zile în care potârnichile nici nu au murit, nici nu s-au mai înmulțit.
Târgoveții luară atunci hotărârea de a ucide una din păsări; zis și făcut. Au lăsat-o apoi întinsă într-o poiană, păzind-o zi și noapte; după câteva zile, însă, în loc să se preschimbe ca mai demult într-o friptură rumenă, a căpătat un miros groaznic de hoit.
Atunci târgoveților nu le-a mai rămas să facă decât un singur lucru, ceea ce îl văzuseră făcând pe vânătorul neamț. Potârnichile au fost vânate rând pe rând, iar mirosul fripturilor se revărsa iarăși, vremelnic, peste Târgul lui Cremene. Așa s-au împuținat aproape de tot, iar cele din urmă rămase, se spune, au fugit de lângă târg, luând calea codrilor mari.
Nici dulăii tineri nu mai învârteau, vrednici, covrigi în coadă, ca mai demult. Încetul cu încetul, oamenii au început să părăsească târgul, care s-a pustiit. Pe locul unde a fost au crescut dumbrăvi dese, în care cântă și acum cucul. Foarte puțini oameni mai știu azi locul vechiului târg, aflat undeva pe o vale a Moldovei.

Se mai povestește că unele din potârnichile care, din marginea Târgului lui Cremene, au fugit atunci în codru mai trăiesc și acum. Vânătorii vechi, când zăresc rareori câte o găinușă nu printre tufe ori în luminișuri, ci în adâncul îndepărtat al pădurii, se feresc să o împuște și o privesc cu luare aminte.




Și dacă...

Se spune că Dragobetele e un fel de dragon. Are păr pe piept și solzi pe spate.
Pe vremea asta bântuie pe dealuri, propulsat de iubirile noastre, când se apropie ziua lui și luna plină.

Dar chiar și el așteaptă un ”dacă”, o întâmplare neliniștită care, oricum ar fi, își va găsi cumva împlinirea și liniștea.


Ionut Fulea - Si daca ti-e dor

Lost at sea

"Pe mormintele în care
Zac tăcuți strămoșii noștri,
Nici un semn nu ne vorbește
Și nu poate spune nimeni
Cine-anume-n locu-acela
E-ngropat din alte vremuri.
Știm că-i un strămoș de-al nostru,
Nu-i cunoaștem, însă, neamul
Și nici semnul lui de luptă;
Nu știm de era un biber,
Urs sau, poate, vultur falnic.”

(H.W. Longfellow, “Cântarea lui Haiavata”; trad. Mihail Maievski)

*

Într-o conferință, Borges amintea că expresia ”Scripta manent, verba volant” nu înseamnă că vorba rostită este efemeră, ci că scrisul e durabil și mort.
Unul din marile rosturi ale semnelor scrierii este, după spusele căpeteniei Hiawatha, acela de a sta pe morminte. Acolo semnele sunt în deplinătatea lor.

Cărțile poartă în sine liniștea și nedeplinătatea unor cenotafe; departe de ele, viul care a fost s-a pierdut cândva pe mare.

Marea Liniștii



”Dacă în stratul de adâncime nu este oxigen nu există nici moluşte care găuresc lemnul. Arheologii vor putea găsi corabii de lemn naufragiate în stare intactă, datând de mii de ani.

Se poate vorbi, practic, de “existenţa a două mări suprapuse”, afirmaţie întărită prin diferenţierea pe verticală a valorilor salinităţii, temperaturii, oxigenului, apariţia la 150 m adâncime a H2S (hidrogen sulfurat) etc.” (http://www.revista-informare.ro)

„Dispunerea circulară a surselor de apă și existența unei singure legături externe [...] cu Oceanul planetar, alături de încălzirea relativ moderată a apei de către Soare, determină lipsa aproape totală a curenților marini verticali și existența doar a curenților orizontali pe un imens traseu circular împotriva sensului acelor de ceasornic." ( wikipedia )

*

Printr-o poartă ascunsă Oceanul trece în Marea Liniștii. Acolo unde, în adânc, peștii nu pot respira; nu este aer, ci doar o otravă străveche.

Deasupra adâncului e o lume săracă în vietăți, prizonieră a mării largi, dar aproape închise. Mai sunt încă delfini, înotând bucuroși în apele Pontului. Focile au dispărut, se spune, acum câțiva ani; poate pentru totdeauna.

Din cei de-aici nimeni nu merge prea departe în Ocean. Poate că, în felul lor, știu că stau deasupra Mării Liniștii, care e deja capătul Oceanului.

 

Întâlniri

Fiecare din colegii mei de cameră din facultate avea din când în când câte o ocupație stranie.
Într-o toamnă, Horațiu, care dormea în cea mai mare parte din timpul în care îl vedeam ziua, s-a apucat să scobească peretele de deasupra patului, până a făcut o gaură rotundă, în care îi încăpea pumnul; gaura era de obicei ascunsă sub un poster. Ideea era să străpungă în cele din urmă zidul, operațiune care s-a dovedit destul de anevoioasă. Betonul era surprinzător de tare și gros (probabil era un perete din structura de rezistență a clădirii), iar Horațiu cioplea în el doar cu cuțitul și fără să se grăbească, prelungind parcă execuția lucrării pentru a o savura mai bine. A paradit două cuțite de bucătărie; pe urmă s-a dus și și-a cumpărat unul mai pogan din piață, de la ruși.
De cealaltă parte a peretelui era o lume necunoscută; în aparență ar fi fost doar altă cameră de cămin, probabil chiar cea de lângă noi, însă nimeni nu putea fi sigur.
”Asta trebuie să ducă undeva!” , zbiera Horațiu în nopțile cu lună.
Până la urmă ne-am alăturat îndârjirii lui și noi, ceilalți. Eforturile noastre n-au fost trecute cu vederea de către cei aflați de cealaltă parte a zidului. S-au apucat să sape și ei, ceva mai spornic. După vreo trei zile a avut loc un moment emoționant, cam ca la străpungerea tunelului Calais. Ne-am privit unii pe alții prin gaură, am lărgit-o ca să putem să dăm și mâna. Cred că atunci i-am văzut pe vecini pentru prima oară; dacă îi știam cumva și de dinainte, vechea imagine nu avea nimic în comun cu ceea ce mi-a întipărit în memorie acea întâlnire autentică, revelatoare.

De multe ori am fost și eu tentat să fac o gaură în zid. Niciodată n-am știut cine locuiește de cealaltă parte a peretelui unei camere; cei de acolo sunt de pe altă scară a blocului.
Suntem în realitate niște oameni singuri și nu ne întâlnim cu nimeni până nu terminăm un tunel. Cred că ați sesizat cât de inutile sunt ușile, culoarele și drumurile gata făcute. Trebuie să te apuci să faci un tunel. Nu se știe niciodată unde duce; dar duce undeva.

Altarul și portughezul

Cândva, prin copilărie, mama m-a purtat într-o vizită la o colegă de-a ei. Locuia într-o garsonieră, în a cărei cameră m-au plasat, singur, în timp ce-și desfășurau discuțiile în bucătărie.
Camera, luminoasă și sărac mobilată, nu avea cum să nu te impresioneze. Pereții adăposteau, pe lângă câteva diplome, nenumărate fanioane, stegulețe și insigne.
Soțul gazdei jucase fotbal la o echipă din divizia C de atunci. Peretele dinspre răsărit al încăperii era decorat cu simboluri ale echipei lui, deasupra cărora se mai zăreau un crucifix și câteva icoane. Spre nord erau fanioane ale unor cluburi din străinătate, mari și mici (acestea din urmă mai ales din campionatul RDG), iar spre sud- cele ale echipelor din campionatul nostru, divizia A. Steaua și Dinamo erau împreună la loc de cinste; mă întreb cine le-ar mai așeza azi, cu bune intenții, pe același perete din casa lui. Cealaltă latură a camerei, fără niciun fanion, avea, pe lângă televizor, o mică bibliotecă și un tablou în acuarelă; probabil aceasta era partea de teren a soției.
După o vreme și-a făcut apariția și ”decoratorul”, întors de la serviciu; un nene blajin, cam la vreo 40 de ani. Am băut împreună câte un pahar cu suc de mere.

M-am simțit foarte bine în acea cameră simplă, dar destul de ciudată. Se spune că unele locuri te ”încarcă cu energie”; cred că mi-a mai rămas și acum ceva de-acolo prin baterii.

Mi-am adus aminte de nenea din divizia C și camera lui privind un băiat nou venit prin cartier. Vorbește limba română cu un accent foarte interesant; nu-i de mirare, pentru că și-a trăit cea mai mare parte din viață în Portugalia, de unde s-au întors ai lui. E mereu cu zâmbetul pe buze, la propriu; un zâmbet mai degrabă visător decât optimist. Lucrează la un restaurant sau fast-food și umblă mereu cu un ghiozdan în spate. În ghiozdan are o minge.
Se pare că, după programul de lucru, joacă un pic de fotbal cu colegii pe terenul de sport al unei școli. Mai nou s-a înscris și la liceu, la seral; mingea stă acum printre câteva caiete studențești care nu încap prea bine în geantă. Probabil că are ce face în pauze.