Cezar şi oamenii

În general mă consider un admirator al animalelor, dar am, ce-i drept, nişte probleme cu câinii. În cazul lor trebuie să-mi înving un dispreţ natural şi destul de profund.
Nu pricep de ce le-au trebuit câini oamenilor. Un prieten mi-a explicat că specia canină a fost utilă pentru ca oamenii să se poată bate cu hienele de peşteră, care năvăleau noaptea ca nişte balauri în cavernele şi speluncile locuite de strămoşii noştri. Cu câinele alături, omul a învins, se pare, multe dificultăţi. Probabil că ar fi fost mult mai bine dacă încerca să se descurce singur. Aşa aş fi făcut eu, de exemplu.

Deşi nu îmi plac câinii, mă uit la o emisiune numită "Cezar şi câinii". Nu îmi prea place nici de Cezar ăsta; pare un tip proaspăt eliberat din penitenciar, pentru bună purtare.
În emisiunea lui se vede însă cât de bine seamănă câinii cu oamenii. Strategiile canine ale lui Cezar sunt bune şi pentru viaţa noastră socială; aceleaşi tehnici de dominare şi manipulare.
Trist, foarte trist, ca o stradă plină de câini şi fără ciori.

Înţelepţi şi eroi

De multe ori un înţelept este o persoană foarte puţin inteligentă. Înţeleptul e un om care se pricepe să rezolve toate problemele reale din viaţa omului; în schimb, nu dă nicio soluţie falselor probleme, pe care se mulţumeşte să le ignore.
Din păcate, viaţa de zi cu zi şi nu numai ea constă mai ales din aceste false probleme în care suntem antrenaţi şi pe care trebuie să le rezolvăm într-un mod inteligent. Inteligenţa constă în a vedea nonsensul ca pe un enunţ de problemă şi, în plus, a găsi rezolvarea problemei inventate.

Înţelepţii se înţeleg foarte bine cu eroii. De multe ori, ei apar împreună în acelaşi context istoric sau, mai ales, legendar.
Un erou este în primul rând un om de acţiune, un tip care gândeşte cu sabia şi nu poate decât să taie nodul gordian. Până la urmă, faptele sunt cele care contează în viaţă, iar eroul este un om foarte orientat spre faptă, este o faptă cu ochi, mâini şi picioare; şi, eventual, o sabie.
Cred că Ştefan cel Mare era un erou. Cronicarul Grigore Ureche, între altele, scrie despre el că "de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu". Am ajuns să îl înţeleg cât de cât pe Ştefan cel Mare; mare om, mare caracter. Purtarea lui face parte din modul de a fi al eroului, la care justificarea este post-factum.

Curăţenie

De multă vreme am un fel de fobie de aspirator. Când aud aspiratorul, viaţa mi se pare complet lipsită de speranţă. Foarte puţine zgomote mă deprimă mai mult.

Însă, pentru că nimeni nu ţine cont de aceste lucruri, plimbatul aspiratorului pe covor e una din responsabilităţile mele domestice; munca asta m-ar fi ucis încet şi metodic, aş fi înţepenit de depresie cu aspiratorul în mână, dacă n-ar fi existat Freddie Mercury şi clipul de la "I want to break free". Este celebră scena în care numitul, într-o ţinută lejeră, dă cu aspiratorul printr-un interior britanic.
De fiecare dată când dau drumul motorului acelei dihănii de o anosteală malefică, "I want to break free" răsună tare fie în casă, fie în mintea mea.

Când trec la alte capitole ale salubrizării domestice, schimb piesa cu "Forever not yours" a lui A-ha; pe finalul clipului apare Magne Furuholmen spălând o budă pe arca lui Noe.

Diseminare

Acesta un cuvânt pe care îl detest groaznic de mult şi în mod inexplicabil. Când îl folosesc, trebuie să fiu foarte atent să nu-l pronunţ "inseminare".
Din păcate, din când în când trebuie să mă ocup şi eu cu diseminarea informaţiilor, aşa încât am încercat să îi găsesc calităţi acestei chestii.

Diseminarea are şi o parte pozitivă; acţionează ca un filtru al informaţiei, sau alambic. De obicei informaţia îşi are originea în susul ierarhic, unde este foarte neclară, ca un fel de borhot.
Informaţia în forma cea mai clară, esenţa ei, poate fi obţinută doar de la treapta cea mai de jos a scării ierarhice. ( De multe ori persoanele aflate pe acea treaptă le au şi cu spirtoasele. )
În general, în urma diseminărilor, la subsolul ierarhiei -unde se află ţuţuroiul informaţional- nu ajunge mai nimic, ceea ce înseamnă că valoarea informaţiei era dintru început nulă.
Asta nu e chiar o problemă; de cele mai multe ori ne ocupăm vremea cu nişte nulităţi şi nimicuri, ca să ne dăm tari că existăm.

Ziua bărbatului

Viaţa tinde să-şi epuizeze elementul masculin. Mi-am dat seama de asta încă de când eram elev.

Din fragedă pruncie, fiinţa omenească intră într-o lume guvernată de femei. Mama, pe urmă educatoarea, învăţătoarea şi o liotă de profesoare care mai de care. Copilul învaţă că femeile deţin monopolul corectitudinii, ştiu aproape totul şi pun note.

Am rămas foarte mirat de faptul că toţi scriitorii de care am învăţat la şcoală erau bărbaţi, în timp ce toate profele de română erau femei. Iar profa de muzică ne povestea despre compozitori morţi de multă vreme, aşa încât am început să cred că bărbaţii sunt un fel de specie dispărută. Ceva în genul unor strămoşi mitologici, deştepţi, dar dispăruţi, care şi-au lăsat opera moştenire femeilor, să o predea mai departe în şcoli. 

Fireşte că şi noi, ca şi taţii noştri, eram un fel de bărbaţi, dar cumva modificaţi genetic ori decăzuţi din drepturile naturale, ca animalele de la grădina zoologică, ori ca nişte câini pekinezi ai căror străbuni au fost, se spune, lupi.

Într-un fel sau altul, bărbaţii au reuşit să supravieţuiască până în zilele noastre, deşi duc o viaţă mai ascunsă. Cei mai mulţi din ei trăiesc intens şi mor destul de repede. În viaţa intimă a bărbatului au avut loc, în ultimele sute de ani, nişte transformări remarcabile. La majoritatea lor, rolul vieţii sexuale a fost preluat de viaţa etilică, mai intensă şi de multe ori mai aventuroasă. A apărut şi stresul, un fenomen feminin, care nu exista pe vremea când bărbaţii îşi dădeau cu bâtele în cap. 

În societate dă totuşi bine ca bărbatul să semene cu un bărbat adevărat, deci cu un mort vechi de câteva secole. 

Femeile au militat pentru egalitatea dintre sexe pentru că în mintea lor este un mare egal ( = ). Mintea bărbatului este bazată doar pe inegalităţi. Când dă de o relaţie de egalitate, bărbatul rămâne perplex, ca o muscă turtită cu pliciul; şi-a pierdut dimensiunea, universul s-a înţepenit.

În această stare de perplexitate se află azi specia masculină. 

Un semn că se va pune capacul peste noi este faza cu "ziua bărbatului". Avem şi noi o zi, suntem trecuţi la etc., ca un fenomen anonim. Am ajuns, în fine, ca animalele de laborator, care au şi ele o zi mondială (pe 24 aprilie).

Potenţial

E foarte bine ca unele lucruri să se poată întâmpla, dar în acelaşi timp e foarte rău ca ele să se întâmple.
De exemplu, e foarte bine ca Steaua să poată lua bătaie acasă de la FC Vaslui (înainte de anii 90 asta nu se putea nici în teorie), însă e foarte aiurea că acest lucru chiar s-a întâmplat.
Eu credeam cu tărie în această posibilitate; nu era nevoie să se transforme în ceva palpabil pentru a-mi demonstra că există. Şi, totuşi, asta s-a întâmplat; probabil că nu am crezut suficient.

Uneori e bine să nu deranjezi din somn potenţialul, pentru că se poate trezi nervos. Şi trânteşte (pe toţi pereţii) nişte realizări naşpa, iar pe urmă se culcă la loc.

Turcii

Mă tot gândesc ce au reprezentat Ţările Române, în evul mediu ceva mai târziu, pentru Imperiul Otoman.

Desigur, turcii imperialişti au fost roşi de invidie atunci când Columb a nimerit America, în 1492. (Columb a fost  contemporan cu Ştefan cel Mare; cel dintâi şi-a dat obştescul sfârşit în 1506, iar Ştefan cel Mare în 1504.)
Când naţiunile apusene au inceput să-şi croiască imperii coloniale peste mări, turcii nu se puteau extinde decât pe uscat, într-un teritoriu relativ cunoscut.
La început, turcii aveau probabil nevoie de nişte vecini cu care să nu se certe. La urma urmei, oricine, oricât de imperialist ar fi, are nevoie de nişte vecini paşnici, pe care să nu-i invadeze şi cu care să mai iasă la o bere. Nişte vecini buni, măcar aşa, de jucărie.
Apoi încet, încet, turcii au resimţit nevoia unei terra incognita pe care să o acapareze fin şi progresiv, prin intermediul şefilor tribali. Vesticii înhăţaseră deja America, aşa încât Ţara Românească şi Moldova au devenit un fel de Americă (tot de jucărie) a turcilor, care şi-au trimis coloniştii fanarioţi, în calitate de seniori peste băştinaşi.
Probabil că am fost un fel de colonie, dar nu în genul celor britanice (ca Statele Unite, Australia ori Noua Zeelandă), ci mai degrabă în stil francez, gen Haiti, Algeria, Gabon.

Acum "iataganul barbarei Semilune" e de domeniul trecutului. Între timp noi, românii, am dezvoltat afinităţi ciudate cu acest popor, rudă cu pecenegii şi cumanii, care sunt vehiculaţi precum jokerul şi asul din mâneca istorică.
Cred că românii şi turcii vor rămâne ultimii balcanici. Toţi ceilalţi se dezic de balcanism, chiar şi cei care au Balcanii în ogradă.
Sâmbătă mă duc să fumez narghilea.

1 Mai

Astăzi e ziua lor; a celor care muncesc, dar mai şi fură, mai şi trădează. A celor care muncesc până crapă, dar, în majoritatea lor, preferă să fie nişte lingăi; pentru că, din resturile de la masa leului, se mai înfruptă şi şacalii.
A celor care nu au avut niciodată puterea. A celor pe a căror slăbiciune se bazează puterea altora.

Aş prefera ca munca să-mi potolească direct foamea, fără intermedierea produselor agricole şi a banilor. Cer prea mult?

La mulţi ani !!!