Dansul omului-crocodil

( poveste pentru ultimele ore ale anului )

Uneori, dacă nu întotdeauna, timpul e o melodie sau un ritm. Din vidul, din pierderea infinită dintre două sunete răzbate uneori până la mine o viziune: un om îmbrăcat în crocodil, sau poate un om-crocodil, care dansează în ritmul ascuns al timpului; biped și legănându-și coada. În jurul lui nu e nimic; pare că dansul omului-crocodil e lumea însăși, cu toate formele ei, sau asta vrea să-mi spună. Câteodată omul-crocodil mai scoate și el sunete; un hârâit înfundat, de crocodil, care amuțește clipa, poate ca o amintire a morții.
Nu am văzut niciodată chipul omului-crocodil; cred că e chipul meu. Doar o mască, poate.

Viața la 60 de ani

Cu câteva zile în urmă s-au încheiat alegerile la care cititorii erau invitați să aprecieze vârsta semnatarului acestor rânduri. S-au exprimat 15 voturi valabile; din cei 15 cititori, 12 (adică 80%) sunt de părere că am peste 60 de ani. Tot așa crede și google, habar nu am de ce.

Când, la încheierea votului, am aruncat o privire în poll, mi-am adus aminte o poezioară pe care am compus-o cu multă vreme în urmă:

Fructe de mare

Un sultan
stă în ocean
și atunci când nu-l vedem
se desfată în harem,
cu-o sirenă
și-o balenă,
o meduză
cu ventuză,
o delfină
și-o rechină.
Dar o caracatiță
stă numai la cratiță,
ca să aibă fiecare
din belșug fructe de mare.

Nu știu ce mecanisme psihologice au stat la baza acestei aduceri aminte. Aș vrea totuși să vă gândiți la mine ca la un fel de opus al acestui sultan depravat. Sunt o persoană modestă și responsabilă, un stâlpușor al societății; am concepții democratice. Mi se pare foarte nedrept ca acea caracatiță să stea numai la cratiță. Și mă întreb cum se descurcă sultanul în ocean; eu nu știu nici măcar să înot.

Cum e viața la 60 de ani? probabil că frumoasă. Mi se pare că perioada cea mai grea din viața omului e de obicei cea cuprinsă între 50-60 de ani, vârstă pe care nu mi-a atribuit-o nimeni. La 60 de ani, cred că ai trecut un anume hop și ești mai relaxat.

Probabil că am deja acest sentiment de relaxare. Când mă plimb cu fiu-meu, câteodată îl strig, mai ales când face vreo prostie, ”Nepoaaateeee!”.

Dor de televizor

Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.

Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.

1 Decembrie

Cel mai frumos moment de Ziua Națională mi-a fost oferit de Bujorel:

”U'te ce păjitură!!! Parcă e la mulți ani!”

(era o chestie cu lumini festive pe bulevard)

Reptile

Într-o seară de toamnă, acum mulți ani, am mâncat primul hot dog din viața mea. Era vreme ploioasă și întuneric, iar strada pe care mergeam cu un prieten era acoperită cu un covor umed de frunze pe jumătate putrezite. Am trecut pe lângă un chioșc cu lumină albastră-violetă, iar prietenul meu a cerut un hot dog ”condimentat”. De curiozitate, exact asta am cerut și eu. Era chiar fierbinte -îl țineam în mână cu mâneca de la haină- și doldora de muștar și ketchup iute. Când am mușcat din el, la lumina unui bec de pe stradă, a curs din belșug pe adidașii mei și pe frunze, ca un sânge murdar. Mi-a plăcut foarte mult senzația; n-am mai mâncat niciodată de atunci un hot dog la fel de bun. Totuși, dacă am de ales între produse fast food, de obicei îmi iau un hot dog; îmi aduc mereu aminte de primul.

Într-o iarnă, pe la începutul anilor 90, am petrecut câteva ore în Gara de Nord din București. La o gheretă se vindeau crenvurști, fierți în apă de față cu consumatorul. La câțiva metri mai încolo dârdâia de frig (poate și de foame) un băiat îmbrăcat într-un pardesiu prea lung, cu căciula trasă pe ochi. Când vânzătorul a terminat de vândut crenvurștii fierți, l-a strigat pe băiat, a turnat fiertura goală într-un pahar de plastic și i-a pus-o pe tejghea.
Băiatul a reacționat cu o viteză incredibilă, ca și când i-ar fi fost teamă să nu i-o fure cineva. N-am mai văzut pe nimeni sorbind ceva atât de repede, cu atâta poftă și disperare. Ai fi zis că vrea să intre întreg în pahar.
Întors acasă, mi-am amintit în câteva rânduri întâmplarea și am băut și eu apa în care au fiert crenvurști, să văd cum e. Nu e rea, mai ales dacă ți-e frig. Foame nu prea mi-a fost, pentru că am mâncat în prealabil crenvurștii.

De ce m-am dus la vot în turul 2

M-a trimis mama.

Există un ursuleț care nu doarme niciodată

Datorez această constatare fiului meu.

Când Bujorel merge la culcare, ia cu el un ursuleț anume, care e cam de două ori mai scund ca băiatul. Ieri am aflat, însă, că și ursulețul merge câteodată din proprie inițiativă la culcare, cu alt ursuleț, cam de două ori mai scund decât primul.
La rândul lui, și ursulețul acesta ar trebui să doarmă cândva, firește, în compania altui ursuleț, aproximativ de două ori mai mic. Și tot așa.
Dacă orice ursuleț ar merge cândva la culcare, s-ar forma un șir monoton descrescător de înălțimi ale ursuleților, care ar tinde către zero. Aceasta, însă, nu se poate, datorită structurii discrete a materiei.
Rezultă, deci, că există un ursuleț care nu doarme niciodată. Probabil că e foarte mic, invizibil, iar acum bântuie printre microbi, molecule sau quarci.