Boul și leul

S este P.

Boul rumegă un subiect.
Leul mănâncă doar predicate. Predicate zemoase, smulse de pe oase. E foarte hulpav; uneori le înghite pe nemestecate.

Dar nu va fi mereu așa.



”Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica şi puii lor vor sălăşlui la un loc, iar leul ca şi boul va mânca paie;” (Isaia, 11.7)

Bucurie și tristețe

Bucuros și vesel, câtă vreme-i codrul verde. Trist, când frunza cade.
Asta e bucuria, asta e tristețea. Nimic mai mult sau mai puțin pe lume.

La vale

Se spune într-o legendă că locuitorii unui sat din împrejurimi sunt acolo de pe vremea uriașilor de demult.

Am un prieten de-acolo. El, ca și locuitorii de acum ai satului -oameni harnici și de nădejde, neîntrecuți la coasă ori la munca pădurii- sunt însă veniți din cealaltă parte a muntelui. A mai rămas prin sat vreun locuitor din cei vechi? -l-am întrebat. Nu, niciunul. Și unde s-au dus? În satele de pe vale.
În vale, de obicei, se lucrează mai lesne, iar traiul e mai bun.

Le-am căutat urma și în satele de pe vale; se poate să mai fi rămas vreo câțiva, dar nu i-am găsit. Cei despre care am auzit câte ceva s-au mutat mai departe, tot la vale.

Poate că și oamenii se duc la vale, ca pietrele. E mult până se desprinde piatra; pe urmă se tot rostogolește. Se amestecă în conglomerate ori ajunge, în cele din urmă, nisip. Cine știe pe unde sunt acum cei ai căror strămoși au văzut uriașii în satul lor de sub munte; mă împac cu gândul că au avut lumină pe drum, pentru că valea curge spre sud.

Oameni care nu mai scriu

Poate că mai scriu, dar nu în locul în care am dat de ei, adică pe câte un blog sau pagină de internet. De obicei îi poți găsi tot pe internet, pe la altă adresă; dar nu mă obosesc să-i caut. Dacă îi mai caut, îi caut tot la vechea adresă, chiar dacă le-au crescut buruienile prin curte. Am obiceiuri de sedentar, probabil.
Acolo, la vechea adresă, am găsit cândva ceva care mi-a plăcut; am citit ceva cu adevărat. Citești cu adevărat doar lucrurile pe care nu le-ai fi putut scrie singur niciodată.

Presupun că pe bloguri scriu încă oameni, nu Chupacabra. Apoi, aceiași oameni nu mai scriu, cu lunile sau cu anii; uneori chiar își șterg blogul, împreună cu două-trei comentarii de-ale mele. Pe câțiva din ei îi puteți găsi la ”blogroll”, mai către coadă; poate cu excepția lui Nautilus, care sunt chiar eu.
Nu e mare lucru, dar -pentru mine- are partea lui de bizar.


Poate că, ori de câte ori simți părăsirea și pustietatea unui loc, ești în pragul casei cuiva plecat de-acasă.

Echilibru

Ca tot românul, am și eu o orhidee acasă, într-un ghiveci de plastic transparent. Florile sunt abundente doar pe o ramură, foarte mult întinsă în afară; într-un mod miraculos, însă, ghiveciul a rămas în echilibru; nu l-a tulburat nimeni, nici măcar nu am șters praful în jurul lui. Într-una din aceste dimineți, însă, l-am găsit răsturnat. Alături căzuse, uscată, singura floare de pe cealaltă ramură.

Brazilia

Am urmărit cândva un documentar despre recoltarea trestiei de zahăr în Brazilia. O muncă manuală, dacă nu punem la socoteală și maceta. Prima data se incendiază lanul de trestie, ca dispară frunzele tăioase; apoi, cât vezi cu ochii, sunt numai tulpini de trestie care trebuie lovite -pac!- cu maceta, fix la nivelul solului, pentru că acolo se concentrează mai mult zahăr. Pentru această operațiune, mi se pare că maceta are o formă ciudată, inadecvată; eu aș folosi un cosor, o coasă ori o sapă. Dar probabil că brazilienii știu mai bine. Poate că trebuie să lovești tare, cum dădea Greuceanu cu paloșul.
Și greuceni bruneți, veseli în felul lor și bine copți la soarele tropical, loveau cu macetele în trestia de zahăr și o stivuiau în remorci.
Ce se întâmpla apoi cu trestia nu cadra cu imaginile anterioare; era prelucrată într-un soi de combinat ultra-modern, computerizat și robotizat, fiind transformată în combustibil pentru mașini. O doamnă în halat alb privea cu interes produsul finit dintr-o eprubetă. Ordem e progresso.

Cafeaua e un minunat stimulent pentru munca fizică; fără ea muncitorii din zonele îndepărtate ale Braziliei nu s-ar descurca în viața de zi cu zi. Tăietorii de trestie beau și ei cafea, cu siguranță mai bună decât a mea, care e produsă în Vietnam. Când mă duceam la cules și tăiat de porumb, beam și eu cafele tari la răsăritul soarelui.

Brazilia, acolo unde ești abrutizat de către infinit; și nu e nimic mai firesc decât asta.
Amazonia, curgând leneș spre ocean, mai încet decât coboară seva din frunze; mai vastă, mai tainică și mai vie ca mintea omenească. De cealaltă parte, cei care aduc praful; plantații și muncă obstinată, ca o transă. Oameni bizari și atavici, asemenea creaturilor necunoscute ale pădurii.

Tineri în luptă

Demult, pe una din insulele Mediteranei conviețuiau nu tocmai pașnic două popoare, despărțite de un lanț de munți.

Cele două țări de pe insulă se numeau Noenia și Kwasteria. Locuitorii lor duceau o luptă grea pentru existența zilnică; solul sărac și pietros nu le oferea prea multe, iar marea era încă plină de primejdii.
Un om în plus de hrănit era de multe ori o povară, când nu putea munci. Așa încât, într-o bună zi, regii celor două țări se întâlniră pe culmea muntelui și hotărâră ce era de făcut cu vârstnicii care nu mai puteau să lucreze: anume, să-i trimită să lupte până la moarte unii contra celorlalți. La urma urmei bătrânii sunt cei care înfruntă moartea în linia întâi și au multă experiență.

În zonele mediteraneene longevitatea e în general ridicată, iar bătrânii numeroși; atât din Kwasteria, cât și din Noenia s-au ridicat adevărate armate de vârstnici neproductivi care, vreme de secole, au purtat lupte crâncene pe munte. Mulți dintre ei abia se mai țineau în picioare când erau înrolați; mulți au murit de bătrânețe pe câmpul de luptă. Majoritatea lor erau bucuroși să-și dea viața în război în timp ce tinerii munceau cu spor să-și întrețină familiile, iar ceilalți nu pricepeau despre ce este vorba, dar luptau și ei.
Forțele erau bine echilibrate; părea că nimeni nu va câștiga acest război perpetuu; un gând liniștitor pentru toți. Situația politică și economică era deosebit de stabilă, de-o parte și de alta a munților.

Toate acestea au durat până în ziua când un vagabond, un tânăr fără căpătâi din Noenia, alungat de familie și neputând să-și găsească de lucru nicăieri, n-a mai avut ce face decât să se înroleze în armată, alături de bătrâni. Un lucru cumva împotriva firii, însă toți au fost de părere că nici nu s-ar putea găsi altceva bun pentru acel om de nimic. Cei mai mulți credeau că va da greș și acolo; surpriza, însă, a fost mare.
Derbedeul din Noenia, înarmat doar cu o bâtă, a făcut prăpăd printre adversari; i-a doborât pe toți bătrânii din Kwasteria, ca pe popice.

Hotarele Noeniei s-au lărgit, spre groaza kwasterienilor, care se vedeau nevoiți, pentru întâia oară, să lupte ei înșiși, oameni tineri, împotriva altor tineri. Dealtfel nu se mai găsea niciun bătrân bun de luptă în toată Kwasteria, iar cei din Noenia, după izbânda tânărului vagabond, își alcătuiseră o armată doar din tineri.
De atunci liniștea și bunăstarea au pierit din cele două țări, iar tinerii -și nu bătrânii- sunt cei trimiși să moară în războaie până în ziua de azi.