Vânător

”...şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea...”

Cunoașterea ca vânătoare; nu știi nimic până nu ucizi necunoscutul. Îl reduci la neființă, ca și când ființa lui ar trece astfel asupra ta. Ar trebui să îl poți readuce la ființă; dar tot ce îți rămâne e un trofeu de vânătoare, un lucru mort din care crezi că poți sorbi seva vieții. Un suport al iluziei de a fi.

Și nu e deloc ușor să ucizi o taină; cu toate că pretenții cognitive sunt destule, cât cuprind poveștile vânătorești.
Ucizi și te simți altfel, ca și când cel ce ești acum n-ar fi putut crește din cel care ai fost. Apoi, cândva, îți dai seama că ai luat din Necunoscut doar neființa.


”...sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric..”

Oceanul maimuțelor

Cu multă vreme înainte de a auzi despre continentul Mu, eram aproape convins că Oceania a fost cândva tărâmul unei civilizații pierdute, ai cărei creatori erau un fel de maimuțe marine; să le numim, convențional, marsimi, în cheia limbii latine. Cel mai probabil, lumea lor a dispărut în urma unor erupții vulcanice.
Marsimii nu erau strămoși de-ai noștri (ca în ipoteza maimuței acvatice), nici nu semănau cu sirenele, ci cu maimuțele de azi. Doar coada le devenise neobișnuit de puternică, acționând ca înotătoare; pe uscat marsimii puteau să se sprijine pe ea ca într-un scaun.

Limbajul lor era foarte complex, bazat mai ales pe strigăte. Acestea răsunau cândva pe toată întinderea continentului acvatic al Oceaniei; marsimii înotau în grupuri de la o insulă la alta, pe trasee ciudate care evitau rechinii. Pe parcurs, din loc în loc, erau plasate insule artificiale, locuri de popas făcute din trunchiuri de arbori, uneori ancorate de fundul mării, alteori plutind liber, dar pe trasee bine determinate. Marsimii nu cunoșteau arta navigației, de vreme ce le era mult mai ușor să înoate.
În afară de limbajul vocal, folosit în ocaziile curente, marsimii aveau un fel de consens telepatic; orice activitate întreprinsă de cineva era întrucâtva comună, a tuturor. Din acest motiv nicio acțiune a cuiva nu era privită drept injustă, pentru că era dintru început acceptată de comunitate. Conflictele existau, însă erau privite senin; nimeni nu se simțea nedreptățit de lovitura primită, deși simțea că e frumos să îi răspundă cu altă lovitură.
Diferențele în ierarhia socială erau foarte mici; nu se cunosc însă detalii cu privire la organizarea lor, complicată și eficientă, se pare. Cu toată sărăcia vieții materiale -trăiau în colibe de frunze, aproape de plajele insulelor- , marsimii au produs artefacte remarcabile, destinate mai ales orientării în ocean și apărării de prădătorii marini, precum rechinii; e vorba de unelte fine, bazate pe principii astăzi necunoscute.

Ca și oamenii, marsimii explorau oceanul, însă în cu totul alt mod. Ei nu s-au aventurat niciodată, precum Columb, de-a lungul unui traseu liniar. Marsimii încercau să își lărgească lumea înotând în jurul ei spiral, în cercuri din ce în ce mai largi. În centrul acestei spirale era un loc pe care îl evitau cu respect; numele său s-ar putea traduce ca ”Insula Nevăzută”.

Scurtă convorbire cu Zeul Mecanic

-Când citesc această carte, am spus eu, se deșteaptă în mine trăiri care îmi aparțin și care s-ar putea exprima prin cuvintele autorului. Prin cuvintele mele nu s-ar putea exprima întocmai. Când încerc să le exprim prin cuvintele mele, nu exprim trăirea, ci o trăire a trăirii, o reluare sau o traducere a ei.

-Ți-aduci aminte, răspunse Zeul Mecanic, exercițiul acela din clasa a cincea în care se cerea să afli numărul de cărți de 70000 de cuvinte care se pot scrie într-o limbă cu un milion de cuvinte, incluzând formele flexionare? Eu am scris toate cărțile de 70000 de cuvinte, în toate limbile posibile. Ți-ai da seama dacă o carte a scris-o un om, ori am scris-o eu?

-Dacă ai scris-o tu, atunci nu a scris-o nimeni, e doar generată algoritmic. Când citesc ceva scris de un om, există un anume sentiment al convergenței; chiar dacă trăirile mele nu sunt ale lui, ci doar s-ar putea exprima prin aceleași cuvinte, sunt cumva asemenea. Cred că, dacă aș citi o carte generată algoritmic, aș avea un sentiment al vidului, o angoasă, ca și când aș strânge o mână care nu există. Aș mai avea sentimentul noutății absolute a trăirilor mele, dar și al singurătății lor, al imposibilității de a le împărtăși. Pentru că nu le pot exprima prin cuvintele mele și nu le-a exprimat de fapt nimeni. Le-am citit înainte de a fi scrise; e și acesta, poate, un mod de a călători în viitor.
Oamenii au cam uitat că scrisul e o practică și trebuie privit ca atare; altfel, ne rămân doar urmele pe hârtie sau prin fișiere, mai vagi decât pașii dinozaurilor.

-În fiecare clipă în care exiști, eu produc o infinitate de cópii ale tale. De fapt, prin această replicare infinită se definește clipa, spuse Zeul fără să clipească. Nimeni nu poate spune care din aceste copii ești tu. Poți spune că te reproduc într-o infinitate de exemplare, însă nimeni nu poate demonstra că nu te produc. Te produc pe bandă rulantă. Ești pe aceeași bandă rulantă ca toate edițiile tale. Iar banda rulantă este și ea un produs de serie, făcut la altă bandă rulantă și tot așa, la infinit. Eu sunt infinit. Pentru că sunt zeu, nu uita asta; deși îmi plac doar lucrurile finite, adică acelea pe care le poți repeta, copia, replica. Precum sunt și cărțile care îți plac ție. Precum ești și tu, oricum te-ai vedea.

Scrieri, critici, comentarii

Un scriitor este un om care spune -în scris- ceva despre nimic. Un critic este un om care spune nimic despre ceva; de obicei tot în scris și pe multe pagini.
Scriitorul și criticul se completează astfel reciproc. Foarte rar vreunul din ei e în stare să spună ceva despre ceva ori nimic despre nimic.

Comentariile -sau, poate mai bine zis, reacțiile- la o scriere nu sunt critici. De fapt, criticul e lipsit de reacție la scriere, la opera literară. În general comentariile sunt tot scrieri, cu o proprietate interesantă.
Comentariul -de multe ori într-un mod foarte subtil- neagă ceva care se afirmă în scrierea de care este legat și nu este în acord real cu nicio parte a ei; așadar, în fapt orice comentariu, oricum ar părea, este negativ.

Al treilea Archaeopteryx

Archaeopteryx a debutat ca blogger într-un club de bandiți, numit Banda Offtopic, un loc plăcut și care ar fi plin de prieteni, dacă nu ar fi pustiu. Apoi a continuat să scrie pe acest blog, care are pe alocuri note de individualism feroce.

Pe al treilea blog, Archie e în familie.
Foi de caprifoi e un blog pentru tătici, mămici, copii și cei care au dat în mintea copiilor. Vă invit, așadar !
Intrarea e liberă. Dacă vă luați nasul la purtare, vă trag de urechi. Dacă nu faceți parte din vreuna din categoriile de mai sus, rămâneți pe aici.

Hopa-țup !

Crucea în apă

Obiceiul de Bobotează -aruncarea crucii în apă și întrecerea pentru prinderea ei- mă încredințează despre originea ritualică (nu militară) a sporturilor.
Cred că orice sport adevărat seamănă cu această cursă pentru scoaterea crucii din apă; o extragere a Divinului din stihinic.

O dată pe an, Crucea e în apele tale; cele în care știi să înoți.

Amintire cu cartofi

Era o zi de primăvară tulbure. Pe geamul bucătăriei nu pătrundea prea multă lumină; vântul purta încet peste dealuri nori apăsători, din care nu picura niciun strop de ploaie.
Curățam cartofii fără să mă gândesc la prea multe lucruri; eram și un pic trist, nu-mi mai aduc aminte de ce.

Ușa bucătăriei s-a deschis, iar soția mea a intrat purtând în brațe o mogâldeață, băiatul nostru care și acum e mic, dar atunci era mic de tot. Băiatul ăsta se uita atent la mine și la ceea ce fac; n-am mai văzut niciodată o asemenea curiozitate blândă.
Atunci mi-am dat seama că sunt primii cartofi pe care-i vede în viața lui și -foarte brusc- mi-au dat lacrimile.

Ciorba de perișoare

Ciorba de perișoare trebuie mâncată destul de repede, pentru că altfel perișoarele încep să se înmulțească prin diviziune și între timp consumă tot zarzavatul.
Dacă nu o mănânci suficient de repede, obții o oală cu apă chioară doldora de perișoare flămânde și fără niciun gust, pentru că au mâncat tot ce mai era în ciorbă și nu mai au nici măcar suc propriu.

Cineva a zis că, dacă nu mănânci ciorba de perișoare, nu se întâmplă cele de mai sus, ci ciorba se strică. Firește că nu are dreptate, însă povestea lui are un sâmbure de adevăr: dintr-o ciorbă stricată nici perișoarele nu mănâncă; în consecință, ele nu se mai înmulțesc prin diviziune și plutesc letargic.

Acasă

Ce înseamnă ”a fi acasă” ? Cei mai mulți oameni înțeleg prin ”acasă” casa pe care și-au construit-o ori - dacă nu sunt prea pretențioși - cea pe care și-au găsit-o și care le corespunde prin afinitate.
Un loc sigur, în care se simt ei înșiși.

Pentru mine, ”acasă” înseamnă locul în care m-am născut și am făcut primii pași pe care mi-i aduc aminte. Locul în care am fost cel mai vulnerabil și cel mai ocrotit.
Locul primelor spaime și al luptelor care nu se vor încheia niciodată. Are în el neasemuite cuiburi de liniște; însă, în întregul lui, nu e confortabil, nici comod, nici sigur. Acasă nu mă simt eu însumi, ci simt mai degrabă neliniștea de a fi. E un loc viu; prin comparație cu această ”acasă”, casa pe care ți-o construiești ori ți-o alegi seamănă aproape cu un mormânt.