Apă imaginară

-Ta-ti! Taaaaaatiiiiii!
Și Bujorel vine în fugă ținând în mână un cub.
-Tati, tati! Bei apă de aici!
(Nici măcar nu e un recipient.)

M-am făcut eu că beau apă de acolo și, deodată, m-am înecat cu ea. Am tușit și iar am tușit, până mi-a trecut. Iată că te poți îneca și cu un lichid imaginar. I-a dat și lui Mami să bea; ea a fost mai precaută și a băut cu grijă.

Toamnă veche

Când începea școala, mă întorceam de la țară și picam în altă lume. Una din marile ei uimiri erau castanele care cădeau din arborii încă verzi și frunzoși; castane brun-roșcate, cu coaja netedă ca pielea fotoliilor. La țară nu era niciun copac din aceștia, pe care i-am legat pentru totdeauna de lumea orașului.

De la o vreme, nu m-am mai întors toamna de la țară, pentru că am rămas peste vară în oraș. Iar anul acesta castanele s-au copt deja pe la jumătatea lui august. Când le-am văzut, m-am întristat, ca și când toamna ar fi venit prea repede. Apoi m-am gândit că, dimpotrivă, e un semn că vremea a fost mai caldă ca altădată, iar vara va fi mai lungă. Dar toamna va veni; la fel de bolnavă ca întotdeauna.

M-am uitat la o frunză căzută: avea marginile galbene, iar mijlocul încă verde. Încă viu pentru o vreme; ce folos? Așa se moare toamna: viața se stinge pentru că se rup punțile. Țesutul mort înconjoară viul.
Acestea toate nu le simțim prea bine, pentru că avem o toamnă urbană; asfaltul e același, dacă e reparat, iar noi putem să ne fabricăm oricând, după plac, mici anotimpuri. Dar, din când în când, putem să privim o alee lungă pe care nu mai merge nimeni, pentru că nu are rost; aceea e toamna.

În încheiere acum, pentru că nu știu prea bine să scriu, nici să închei, o să ascult încă o dată un cântec popular, al tarafului Junii Mândri Căpcăuni. Poate îl știți, se numește ”Nu mai îs omu' ce-am fost".

Singurătatea (9). Fantomele identității

E limpede că un gând nu poate fi întru totul la fel a doua oară. Nu putem avea de două ori același gând. Un obiect al gândirii nu poate fi, deci, identic cu ”el însuși”, pentru că a doua lui prezență este deja alta. Desigur, există o suprapunere a celor două prezențe, care s-ar putea numi mai bine ocultare a primeia de către a doua.
Putem spune că A este identic cu A doar dacă A este cineva. Cineva asemenea cu noi înșine.

În afara principiului identității, gândirea logică este însă imposibilă. Pentru a putea gândi logic, atribuim calitatea de a fi asemenea cu noi înșine oricărui obiect. E ca și când i-am acorda suflet și conștiință oricărui A. Problema este că noi chiar le dăm suflet obiectelor gândite. Un suflet care nu le aparține, care va trăi și după ce ele vor dispărea o dată cu gândirea sau înainte de dispariția ei. Legătura dintre A și A este dată de sufletul lui A, o fantomă a identității, pe care noi o aducem în lume.
Noi, adică eu și tu, cel care exiști doar acum când scriu și spun ”noi”; ai putea fi și tu o fantomă, dar ești mai degrabă o iluzie fără suflet.

Seiria

Vechii geografi și-au dat seama că, dacă mergi spre nord, diferența dintre durata nopții și cea a zilei crește, în funcție de momentul din an ziua fiind ori prea lungă, ori prea scurtă; așa încât locuitorii nordului îndepărtat sunt fie luminați de un soare care nu mai apune vreme de câteva luni, fie scufundați în bezna cimmeriană. Dimpotrivă, dacă mergi spre sud, zilele și nopțile tind să fie la fel de lungi. În sudul îndepărtat, de care s-au apropiat corăbii egiptene și feniciene, ziua și noaptea erau egale, de câte 12 ceasuri fiecare.
Mai departe spre sud, dincolo de aceste locuri, unii geografi susțineau că ziua și noaptea continuă să fie egale, însă durata lor scade mereu. Undeva, în cel mai îndepărtat tărâm al sudului, se află Seiria, un loc în care ziua și noaptea sunt tot egale, dar mai scurte decât o clipire a ochiului. Din cauza asta, acolo pare să fie mereu zi, iar imaginile pâlpâie în ochi, obosindu-i. Fiind obișnuite cu zilele foarte scurte, animalele din Seiria sunt atât de iuți, încât ochiul omenesc le vede în același timp în locuri diferite, ca pe o dungă continuă, șerpuind foarte repede, ce se scurtează la un capăt și crește la celălalt. Pentru că oamenii sunt atât de înceți față de prădătorii din Seiria, nimeni nu s-a întors viu de acolo. Cei care călătoresc spre Seiria ar trebui să fie complet înveliți în platoșe și zale; însă nimeni nu a putut îndura o asemenea îmbrăcăminte, din cauza arșiței sudului.

Feminisme

Într-o după amiază înăbușitoare a acestei veri, o fetiță și mama ei, pe o bancă din parc.
-Mami, tu nu ai păr pe mâini. De ce nu ai păr pe mâini?
-Așa sunt eu, nu am păr pe mâini, răspunse mama, zâmbind giocondic.
-Hm. Eu de ce am păr pe mâini?
Și fetița, nemulțumită și parcă încovoiată de apăsarea unui destin cosmic nedrept, s-a ridicat de pe bancă și s-a dus să bată mingea ceva mai încolo.