Moșul

De când am aflat că Moș Crăciun ”nu există” (cu sau fără ghilimele), toate Crăciunurile mele sunt pe jumătate ratate. Cel puțin jumătate.
Nu e prea ușor să crezi în Moș Crăciun. Unii adulți susțin că ei cred încă, în sensul că Moșul le aduce o schimbare în bine a vieții,o revelație, un cadou metafizic, love & understanding, așa ceva. Pe aceștia i-aș întreba dacă ei cred că același Moș le poate aduce fără intermediari o mașinuță oarecare, să zicem -cu totul aleator- o Skoda Roomster de Crăciun, în fața blocului, nouă, cu tot cu acte pe numele lor. Uite-așa.
Iubirea și înțelepciunea sunt mai valoroase decât bunurile materiale; dacă Moșul le poate aduce un mesaj de iubire și înțelepciune, de ce nu le-ar putea aduce și o mașină?
Când eram mic, credeam efectiv că Moșul este acela care pune cadourile sub brad. Dacă nu crezi că asta se poate, atunci nu crezi în Moș Crăciun.

Crocodilul

Din cinci puncte pe perete,
Uite-un crocodil, băiete!
Verde-crud, cu ochi de aur
Și o coadă de balaur.
Dar, de zăbovești prea mult,
Crocodilul l-ai pierdut,
Fiindcă, neieșind din Normă,
A trecut în altă formă
Și înoată-n lumea lui,
Lumea crocodilului.




(ilustrație din Wikipedia)

Adiere

Azi am simțit că adie ceva în vânt. O fi fost răspunsul.
”Răspunsul adie în vânt.”

Sau, la Cărtărescu, ”răspunsu-i suflare în vânt”. Sau, la Păunescu, ”răspunsu-i vânare de vânt”.
Nu am știut niciodată prea bine limba engleză. Și de multe ori trec pe lângă mine răspunsuri ale căror întrebări s-au pierdut demult și mai pot fi doar întrevăzute și închipuite, ca viețile unor oameni uitați.

Sănătate

Până acum nu multă vreme, când cineva îmi ura ”Sănătate!”, îl priveam cu mare dubiu; dacă îmi puteam permite familiarități cu respectivul, îl întrebam câteodată: ”Da' ce, așa bolnav par?”. Câțiva s-au supărat. Mă întreb dacă nu cumva salutul respectiv conținea și un fel de blestem ascuns, pentru că acum chiar am nevoie de sănătate.
Între timp m-am obișnuit să răspund la ”Sănătate!” tot cu ”Sănătate!”, nu cu "Las' că-mi trece!”.

Există persoane care mă privesc aproape ca pe un nemernic ori infractor din cauza că sunt bolnav; pentru că nu sunt în armonie cu Universul, nu îmi fac un fel de datorie cosmică ori doresc răul întregii lumi (din egoism, firește). Când îi aud, oricât de bolnav aș fi, îmi vine să mulțumesc Universului pentru cât de privilegiat sunt în raport cu amărâții ăștia. Deși nu Universul e Autorul.

Apus de lună

Ursul susură în tufă;
dese crengi
noaptea

Sultanul și străinul

Se povestește că sultanul Amir cel Tăcut a dus o viață simplă și mohorâtă, desfătându-se cât mai puțin și aproape în silă cu plăcerile cuvenite rangului său. În vremea lui împărăția era bogată, pentru că știa să conducă oastea ca nimeni altul, iar vecinii -pe care nu dorise să îi cucerească- plăteau scump pacea.
După cum îi arată și numele, Amir cel Tăcut le spunea celorlalți foarte puțin și aproape numai porunci; însă, din când în când, îi plăcea să stea de vorbă cu câte un om.
Acestea erau cele mai însemnate întâmplări din viața împărăției; întreaga curte a sultanului era chemată să asculte cuvintele schimbate de sultan cu oaspetele său, iar porțile palatului erau deschise, ca vorbele să ajungă, din om în om, la tot poporul.
Oaspetele sultanului își deschidea sufletul și spunea tot ce avea de spus; tot ce putea spune în mai mult de o viață de om. Mulți oaspeți depănau întâia oară povești și legende care au ajuns până în ziua de azi; alții vorbeau în pilde sau stihuri, care erau transcrise cu grijă de scribii sultanului, dar și rostite din nou de cei care le auzeau, de la om la om.
Oaspetele vorbea atunci pentru ultima oară; atunci când nu mai avea nimic să-i spună sultanului, acesta se ridica de pe tron și se retrăgea în iatacul său, iar oaspetele era dat pe mâna călăului. În aceeași zi în care vorbise sultanului era înmormântat, cu capul tăiat alături. Asta nu i se părea nimănui un lucru nedrept, nici măcar celor care își pierdeau astfel viața; după ce vorbeau cu sultanul, li se părea că într-adevăr viața lor nu mai are niciun rost, că s-a revărsat ca apa dintr-un burduf pe pământul însetat.

Într-o dimineață aurie, pe când se plimba pe malul mării cu suita sa, Amir cel Tăcut a zărit în umbra unor stânci un străin cu chipul acoperit; la un semn, străjerii l-au adus în fața sa, îmbrâncindu-l și vrând să-i descopere fața; însă sultanul i-a oprit, spunându-le în schimb că vrea să stea cu el de vorbă.
Porțile palatului s-au deschis din nou, iar mulțimea s-a adunat.
Străinul, cu chipul acoperit și în fața tronului sultanului, și-a spus atunci numele: Moartea. A vorbit despre rostul morții pe pământ și despre morțile tuturor oamenilor care trăiesc și vor trăi.
La încheiere, Amir cel Tăcut s-a ridicat și s-a dus în iatac, dându-l pe străin pe mâna călăului, ca pe toți ceilalți.
A venit apoi înserarea, iar când capul străinului s-a rostogolit fără suflare, mulțimea adunată i-a văzut chipul, care era chiar cel al sultanului. Străjile au năvălit atunci în palat și în iatac, dar nu au găsit acolo pe nimeni. Străinul ucis era chiar Amir cel Tăcut, o dovedeau și hainele în care era îmbrăcat pe dedesubtul vălurilor întunecate.

Între alte lucruri, străinul spusese și că niciun pământean nu e mai presus de moarte. Unii oameni, însă, ca sultanul Amir cel Tăcut, i-au fost egali în prima și ultima înfruntare.

Frunza ca un câine

Mă întorceam acasă, pe drumul obișnuit. În noaptea asta a dat înghețul.

Despre vară și iarnă se poate spune că ”pleacă”, ”se duc”, atunci când fac loc unui nou anotimp. Primăvara și toamna, însă, doar ”vin”; nu cred că pleacă nicăieri o dată cu venirea anotimpului următor.
Pe asfalt mai zăbovesc încă frunze veștede și înghețate; când am trecut pe lângă una din ele, s-a ridicat brusc, parcă în joacă și a început să mă urmărească. A mers pe lângă mine vreo sută de metri, fără să bată vântul și fără ca eu să o antrenez în mișcare. Mă urma așa cum, de multe ori, un câine merge agale după un om care nu îi e neapărat stăpân. Poate că, atunci când își pierd viața vegetală, frunzele capătă una animală. Era o frunză-câine.

A mers pe lângă mine până când am traversat o străduță mică; nu se vedea nicio mașină în jur, dar frunza s-a oprit la marginea bordurii. Nu înțeleg de ce; nu îmi prea plac câinii și nu mă pricep la psihologia canină. Era însă un câine de treabă și am petrecut clipe plăcute împreună. Poate îl voi regăsi pe stradă, poate nu.

Dedicație

De 1 Decembrie, la mulți ani tuturor românilor!

Anul acesta m-am gândit cu precădere la diasporezii noștri, mai ales cei plecați din țară fără să știe ce vor găsi pe dincolo, oameni care iubesc viața ce îi rănește. Lor le dedic acest cântec popular, ca să îi doară inima, sufletul și ficații.