Emil

Pisicile de la blocul meu prind porumbei. Uneori ratează de aproape, așa încât poți vedea prin cartier destui porumbei cu un singur picior, altfel destul de grași și prosperi.
A fost destul de ciudat să văd în zilele trecute și o cioară cu un singur picior; din câte se părea, celălalt fusese retezat de curând. Mânca bine din niște resturi, undeva lângă un supermarket.

Anul trecut urmăream din când în când un cioroi tânăr și solitar, pe care l-am botezat Emil. Emil Cioran.
În unele zile, Emil croncănea așezat pe un cablu dintre blocuri. Din poziția lui, nu cred că vedea mare lucru; doar potcoava formată de trei blocuri late. Dar îl invidiam.
Una din dorințele mele de demult este să fiu cioară pentru o zi. Cred că e foarte satisfăcător, dacă ești cioară, să stai și să croncănești flegmatic pe un container de gunoi, într-o zi mohorâtă de toamnă târzie; așa ceva visez și eu. Dar trebuie să ai grijă la pisici. Nici viața de cioară nu mai e ce-a fost, dar încă merită.
”Ai grijă ce-ți dorești de Crăciun”, a zis nevastă-mea.

Alt personaj

”Un veac era de când aristocrația domnea și poporul gemea în ticăloșie și asuprire! Atunci provedința, văzându-o bătrână și sluțită de nelegiuiri, tinde mâna și alege dintre ea pre un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost și necunoscut. Îl suie pe tron și îi dă sabia răzbunării în mână.
Acesta, sub numele de Alexandru Lăpușneanul, va sparge cuibul și va strivi acest furnicar de intriganți ce făcea și desfăcea domni. Dar oare fapta lui fost-a de folos poporului? Ba, căci ranele lui erau atât de adânci, apăsarea despotică îl ovilise într-atâta, încât păstorii lui Dragoș și ostașii lui Ștefan nu erau acum decât niște sclavi îngiosiți a unei boierimi desfrânate, care îi trata și îi vindea ca pre vite. În adevăr, Lăpușneanul retezase trunchiul, dar odraslele creșteau, și nu era el omul care să știe a le seca puindu-le stavilă pre însuși poporul; pentru aceasta, fapta lui fu judecată de crudă, și el de tiran.”

(Costache Negruzzi, Scrisoarea XIX)

Iată, mai sus, părerea lui C. Negruzzi despre Alexandru Lăpușneanu, într-un text publicat în 1855. Cu 15 ani înainte îi apăruse nuvela ”Alexandru Lăpușneanul”, destul de cunoscută cititorilor români, pentru că încă e studiată în liceu. Desigur, o diferență notabilă între tiranul, ”monstrul moral” din nuvelă și personajul descris mai sus în ”Ochirea retrospectivă” (Scrisoarea XIX).
Nu cred că scriitorul și-a schimbat între timp opinia. Se poate spune că în nuvelă Alexandru Lăpușneanu e doar un personaj construit de text și care își are logica doar în text; ceva normal pentru percepția cititorului contemporan, dar poate nu tot atât de firesc sau banal la 1840.

O viziune plurală a aceluiași personaj; poate fi văzut ca tiran ori ca domn drept -deci aspru- și aproape providențial, ambele perspective sunt valabile câtă vreme brodează o poveste cu sens. Pentru că nu se povestesc neapărat lucruri adevărate, ci ca și când ar fi adevărate.

Personajele, asemenea morților, au doar povești și imagini și sunt în sine o absență; ceva iremediabil pierdut din firul curgerii vieții.
Ce altceva e un personaj decât o umbră care se mișcă în spațiul povestirii, mai mic cu o dimensiune decât spațiul presupusei realități? Iar uneori știm că două umbre proiectate pe pereți aparțin aceluiași necunoscut.

Cântecele iernii

În ultima vreme mi-am dat seama că nu mai am nevoie de ninsoare; îmi doresc o iarnă ceva mai mediteraneană, cu copaci dezgoliți, iarbă uscată pe dealuri, nopți lungi, ploi și cam atât. Din fericire, în zona în care locuiesc, fenomenele meteo extreme - precum zăpada - se întâmplă mai rar ca în restul țării. Dar se întâmplă.

Azi dimineață mi-am dat seama că e ceva schimbat în aer: m-am trezit târziu, abia pe la 9, o dată cu Bujorel, băiatul meu. Pe la 9.30 ne-am ridicat din paturile noastre, am mai trebăluit una-alta (fiecare cu ce-l doare), iar apoi -ca un făcut- mi-a venit ideea să pun un CD cu Mr. Hrușcă.
Aproape spontan a început să ningă. Și a nins, cât să-mi dau seama că nu mă aflu în Algarve, nici în Calabria, ci în țara lui Leru-i Ler.

Punguța cu doi bani

Dintre poveștile lui Creangă, ”Punguța cu doi bani” mi se pare mai misterioasă ca un paradox. Foarte rar am mai întâlnit ceva care să aibă atât de puțină logică pentru un adult și atât de multă logică pentru un copil.

Noi, oamenii trecuți de-o anumită vârstă, avem prea mult de-a face cu demonul plauzibilității.
Putem, de exemplu, accepta faptul că rinocerul poate să zboare învârtindu-și coada ca pe o elice; dar în acest caz nu pricepem de ce vaca sau elefantul nu pot să zboare așa.

Am de multe ori norocul de a asculta încă o dată ”Punguța cu doi bani”, povestită de soția mea băiatului nostru. Desigur, el o înțelege mult mai bine decât aș putea să o înțeleg eu; îi place mult, pentru că este cu totociu' (cocoșul).

Oul de piatră

Acum mii de ani, pe vremea înfloritoarei civilizații minoice, în mai multe orașe din insula Creta trăiau câteva sute de femei dintr-o stirpe ciudată; renumite prin frumusețea, înțelepciunea și viața lor lungă -multe din ele erau mari preotese-, se trăgeau dintr-o singură strămoașă și puteau să nască doar femei.
A durat mai mult de o sută de ani până când cretanii și-au dat seama, cu mare uimire, de acest lucru, care a ajuns până la urechile regelui.

Iar acesta le-a chemat într-o zi la palatul din Knossos, din toate colțurile insulei, pe toate cele câteva sute de femei, urmașe ale uneia singure și care nu născuseră vreodată un băiat. Hotărârea regelui a fost grea, dar spre binele țării; perpetuarea acestui neam femeiesc ar fi putut duce cândva la sfârșitul tuturor pământenilor, așa încât le-a exilat pe toate pe o mică insulă a mării Egee.
O corabie regală le aducea din când în când toate cele necesare unui trai îmbelșugat; proviziile erau aruncate de la bord pe țărm. Alte corăbii din flota cretană vegheau ca nimeni să nu ajungă pe insulă și nimeni să nu plece de pe ea.
După mai multe zeci de ani, stirpea femeilor exilate s-a stins aproape de tot. Se povestește însă că aceea care era cea mai bătrână dintre ele le-a supraviețuit aproape tuturor și, înainte de a muri, a născut; nu o ființă omenească, ci o piatră mare și rotundă, asemenea unui ou.
Regele din Knossos a aflat cumva și acest lucru; unii spun că prin iscoade, alții -că i-a fost vestit într-un vis. În fruntea unei întregi flote războinice, s-a îndreptat spre insulă, crezând că acela care va izbuti să ia oul de piatră va deveni stăpânul lumii.

Un cutremur mare, însă, a scufundat întreaga insulă, împreună cu femeile care mai trăiau acolo; valurile care i-au urmat au nimicit cea mai mare parte din flota regelui. Iar oul de piatră e și acum undeva pe fundul mării.

Ceția

Acum mulți ani, într-o amiază din vremea treieratului în satul bunicilor mei, mai mulți oameni ascultau ce le povestea o femeie nebună; nebună cu acte și câteva internări în spitale.
De data asta le spunea cam pe unde se află mai multe țări de pe lumea asta, gesticulând larg în aerul verii; părea foarte familiară cu acele locuri și le arăta direcția ca și când ar fi fost la o aruncătură de băț.
Bulgaria, Serbia și Rusia erau în locurile pe care le știam și eu. Undeva între Serbia și Ungaria, ocupând o mare parte din orizont, se afla ”Ceția”. Câțiva dintre cei care o ascultau auziseră și ei despre Ceția. E o țară mare. Nu știu dacă e vorba de Cehia ori un tărâm mai misterios sau mai anonim, despre care nu se spune nimic la știri și nici nu afli din cărți.

Sunt un om care nu a umblat prea mult prin lume. Despre Ceția tot ceea ce știu am aflat doar atunci. Aș putea însă să încerc să ajung acolo. Ca să știu în ce parte s-o apuc, nu am decât să mă întorc în sat; gestul femeii a rămas atunci întipărit în cerul de vară.

Căsoaia

Privită dinspre oraș, cetatea se înalță deasupra stâncilor, închisă privirilor și dominând parcă ermetic tot spațiul strâmt pe care și l-a adus în jur.

Dacă vii însă dinspre munți, poți privi de sus înăuntrul zidurilor goale. O vezi în toată micimea ei oarecum grotescă; o căsoaie cocoțată pe un ciot de deal.
Dinspre munți veneau și răsculații de acum mai bine de două veacuri. Dacă aș fi fost printre ei, nici nu mi-ar fi dat prin gând că lupta va fi zadarnică.