Singur pe Pământ

Probabil ca mulți alți pământeni, cândva și eu am visat și mi-am imaginat că am rămas singur pe planeta Pământ.

Într-una din variante, toți oamenii plecaseră într-o noapte pe altă planetă, foarte departe și fără să îmi spună. M-am trezit dimineața singur în casă, singur în oraș, singur pe pământ; și m-a apucat disperarea. Am început să scrijelesc pe asfalt un mesaj pentru pământenii aflați departe și pentru cei care vor veni pe Pământ după moartea mea; o mărturisire a deznădejdii, amestecată cu un fel de blestem pentru cei care mă părăsiseră.
Alteori, însă, când mă gândeam mai bine, mă împăcam cu soarta mea. Începeam să cotrobăi prin casele vecinilor, îmi alegeam orice mașină doream, chiar și un avion. Mă plimbam ca un rege prin orașul meu, doar asfalt și blocuri, devenit pustiu și întins până la marginile lumii. În unele vise ori reverii, plecarea pământenilor era doar temporară, aveau să se întoarcă peste vreo douăzeci sau treizeci de ani, după ce o anume primejdie -care nu mă afecta- va fi trecut.

Alteori nu rămâneam chiar singur pe Pământ; rămâneam doar eu și omul-vulpe.
Omul-vulpe avea botul prelung și urechile ascuțite, iar chipul și trupul îi erau acoperite cu blană neagră. La spate avea o coadă stufoasă, neagră și ea. Încolo, arăta ca un om și era îmbrăcat la fel. Deși fusese abandonat pe Pământ ca și mine, motivul era altul.
Relațiile cu omul-vulpe erau ambivalente; uneori voia să mă mănânce, alteori pur și simplu să stea de vorbă. Uneori vorbea, alteori lătra; l-am văzut foarte rar lătrând, dar îl auzeam deseori și ghiceam din ton care îi sunt intențiile față de mine. Dealtfel, aproape întotdeauna știam la ce să mă aștept; uneori mă pândea și îi simțeam prezența.
O singură dată n-am știut ce are de gând; era o zi însorită, spre seară și mă întorceam acasă; de pe acoperișul unui bloc vecin, omul-vulpe îmi aștepta sosirea. S-a întins leneș la soare, ca și când ar fi vrut să mai facă un pic de plajă. Atunci m-am neliniștit și m-am trezit din vis.

Critice

De puțină vreme am intrat în mărginita zodie a Fecioarei, care se ocupă cu recoltatul, bolile minore, critica și alte conformisme.

Cu această ocazie vă invit, în spirit critic, să îmi scrieți aici ce v-a plăcut mai mult sau mai puțin pe acest blog. Fiți crispați.

(Nativ în zodia Fecioarei; sursa imaginii: Wikipedia)

Ardei iute

Dacă îi întrebi pe pasionați ce le place la ardeiul iute, foarte mulți vor răspunde că aroma. În afară de faptul că e iute, chiar foarte iute, ardeiul acesta e mult mai înmiresmat și gustos decât celălalt, care și-a pierdut iuțeala.

Mă gândesc că e cam la fel și cu urcatul pe munte. Urci pentru frumusețea muntelui, care devine oarecum fadă -ca ardeiul gras- dacă nu e piperată cu oboseală și uneori pericol; ca și în cazul ardeiului iute, simți mai întâi iuțeala și abia apoi aroma; cea nebănuită, dar dorită.

Unii sunt mai obișnuiți cu iuțeala și gustă de la început mai din plin. Eu, consumator ocazional de ardei iute și din ce în ce mai ocazional turist montan, resimt câteodată destul de dureros acele senzații arzătoare; dar merită, pentru că mireasma divină e inseparabilă de iuțeala urcușului ori a ardeiului.

La drum

Pe placa Monumentului Turismului, ridicat în 1936 de Clubul Turistic Bănățan din Caransebeș, se găsesc rândurile:

”Turistule ajuns sub poala pădurii
Aruncă năcazul și patima urii
Încearca să prinzi din legile firii
Scânteia divină: virtutea iubirii.”

Mai jos apar inițialele autorului, ”ing. silvic V.M.”.

Greu de înțeles aceste versuri; de obicei vedem în legile firii moarte, luptă pentru supraviețuire, mai rar viață și deloc iubire.
Poate că ochiul ne-a devenit inert; roata se învârte prea repede pentru noi și ni se pare că se învârte invers, spre moarte și nu spre viață. Poate că n-am aruncat năcazul și patima urii.
Însă, din când în când, plecăm la drum, într-acolo unde suntem doar noi înșine și legile firii; cele care nu-și vor pierde niciodată scânteia divină, cea mai de preț virtute.

Satirul

Sculptorul Constantius avea o familie numeroasă; în fiecare dimineață mergea devreme fie la lucru, fie să-și găsească ceva de lucru, în acele zile din ce în ce mai nefericite ale Romei.

Într-o dimineață, însă, când să iasă pe ușa casei în care locuiau mai multe familii, se trezi tras de mânecă de vecinul său Macrinus; un om și mai sărman și nenorocit, care mătura strada în schimbul mâncării de zi cu zi.
Macrinus venise să se plângă; în ziua trecută Antonius și Quirina, copiii neastâmpărați ai lui Constantius, îi răsturnaseră în drum roaba cu gunoaie. Mai mult, Antonius a tras cu praștia și i-a spart un prețios vas de sticlă, căpătat de undeva. Oare cum l-ar putea despăgubi Constantius?
Sculptorul îl privi îndelung; era ceva ciudat, apăsător în înfățișarea pocită și rugătoare a vecinului. Scoase din sân un denar de argint -mult mai mult decât bănuia că face paguba-, îl dădu lui Macrinus și se grăbi spre lucru. Avea de terminat un detaliu al unui basorelief înfățișându-l pe zeul Bachus cu suita, pentru un senator roman.

Când lovi ușor cu dalta în marmură, dând formă chipului unui satir, Constantius își aduse aminte expresia de pe chipul lui Macrinus. Cel puțin la fel de ciudat ieși din daltă și chipul satirului; strâmb și tâmp, atrăgând însă inexplicabil privirea, cu o viclenie ascunsă.


În zilele următoare, senatorul își chemă tovarășii de petrecere la un banchet, arătându-le și ultima operă a lui Constantius.
Câțiva din ei, care făceau parte din suita imperială, își dădură cu părerea că un anume satir din basorelief seamănă prea bine cu însuși împăratul Commodus în zilele lui proaste. Sau în zilele bune, glumi senatorul. Nimeni din cei prezenți nu-l iubea prea mult pe Commodus, însă chipul cioplit de Constantius în acea zi părea să-i stârnească împotriva lui mai mult decât orice altceva.

După nici trei zile, cezarul Commodus fu ucis într-un complot. Bucuros de întâmplare și prea scârbit de chipul satirului, senatorul puse să fie nimicit și acesta.
Între timp, Antonius și Quirina, copiii lui Constantius, fuseseră aspru pedepsiți de părintele lor. Însă moartea lui Commodus parcă îl înveseli un pic și pe el.

De-a dreptul vesel era și Macrinus cel sărman. Adevărul este că nu era prea sărman, putea fi socotit chiar printre bogații vremii, doar că își ascundea cu mare grijă averea.
Cu puțin timp în urmă, pusese un pariu cu tovarășii de pahar, pe un denar de argint; anume că, în mai puțin de o săptămână, îl va ucide chiar pe cezarul Commodus.
”Oriunde ai fi, dacă privești cu grijă în jur, găsești capătul unei pârghii cu care poți răsturna lumea”, spunea uneori Macrinus.
Tovarășii lui Macrinus n-au putut fi însă convinși că tocmai el îl ucisese pe Commodus și nu i-au dat niciodată cuvenitul denar.