Septembrie

Ultima lună a verii are o demnitate leonină, deşertică. Până şi numele ei, August, e desprins din măreţia imperială. Soarele se revarsă magistral peste câmpurile arse, parcă amintind încă o dată cine este, înainte de a începe să se ascundă.
Spre sfârşitul lui august, ars de soare şi uscat de secetă, m-aş aştepta să mă transform într-o statuie.

Însă vine septembrie, care îmi aduce aminte că sunt un om de carne. Vine, ca o boală, toamna.

La toamnă cel mai greu e începutul; când totul se mişcă lent şi cadent, ca un animal pe jumătate putred.

Respectul pentru proşti

„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poți judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpușorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumea, ți-i de ajuns: știi ce ești, de unde vii și-ncotro trebuie să te îndrepți.” Gândirea aceasta i-o spusese gânganiei o furnică."

( Emil Gârleanu, "Cât un fir de neghină" )

"Dacă te rătăceşti în România, cel mai bine e să o iei spre est, către Delta Dunării."

( Bear Grylls )

*

 Cu câţiva ani în urmă se iscase pe la noi un scandal în jurul unor permise auto false. Nu m-a interesat situaţia, dar m-am întrebat atunci ce îl poate face pe un om fără mari probleme de sănătate, care ştie să scrie şi să citească şi are un IQ acceptabil să opteze pentru un permis auto fals în loc să se ducă, ca tot omul, la examen.

Fireşte, examenul se poate pica. Probabil că există examene pe care unii nu le trec niciodată. Şi asta e o problemă? Se pare că da, mai ales prin prisma utilităţii examenelor. Însă există examene destul de inutile pe care mulţi le driblează chiar din prima, evitând riscul de a le pica. Probabil că, dacă pici examenul, înseamnă că eşti prost. Iar societatea noastră are foarte puţin respect pentru proşti.

E mai bine să fii isteţ şi nemernic decât prost şi cinstit. Acesta este semnul inferiorităţii noastre.

Cred că o societate e cu atât mai avansată cu cât are mai mult respect pentru proşti. În zilele noastre există, bineînţeles, un cult al inteligenţei (practicat mai ales de cei autointitulaţi "atei").

Să fii prost sau să nu gândeşti e poate cel mai mare păcat din acest punct de vedere religios.
Însă, pe alocuri, adoratorii inteligenţei şi-au dat seama că acest mirific vierme mental se complace în propriul cerc vicios. Şi că, de multe ori, "simpletonii" gândesc nu mult, dar bine; suficient cât să ieşi din cerc, dacă îi înţelegi şi pricepi că handicapatul eşti tu.

Liceu

Din păcate, în ultima vreme mi se pare mai relevant nu unde ai terminat facultatea/universitatea din România, ci unde ai terminat liceul. Cel care a făcut un liceu cu ştaif are toate şansele să fie cu o clasă peste unul care a făcut un liceu mai de pe coclauri, chiar dacă ultimul poate avea la facultate note la fel de bune sau mai bune decât primul.
Poate că una e să fii coleg de clasă cu olimpici (inter)naţionali şi alta e să nu. Poate că sunt de vină şi aceşti profesori din învăţământul secundar, semidocţi cu ifose intelectuale -la modă sau nu-, znobi şi znoabe, nefericiţi şi ne. Poate că fac pe intelectualii la clasă şi dau un oarecare lustru elevului care le suportă prezenţa. Cert e că unii elevi ies mai lustruiţi decât alţii şi aşa rămân; e un lustru pe care nu prea se pune praful. Căprarul de la catedră îşi ia uneori, probabil, treaba în serios, chiar şi când generalii dezertează.

Se luau foarte în serios şi altădată; am reţinut un citat aproximativ dintr-o carte care nu mi-a plăcut deloc, a lui Camil Petrescu. În versiunea mai exactă ar fi acesta: "...singurii care-şi fac cap de intelectual: cioc, privire distinsă, păr abundent şi buclat, sunt profesorii secundari din ţările balcanice, pe când, oriunde, adevăraţii savanţi nu sunt decât nişte simpli oameni de treabă, care nici o clipă nu s-au gândit să îmbrace uniforma intelectualităţii."

Viaţa din apă

În aceste zile secetoase mi-am adus aminte că, în copilăria mea, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Pe maidanul care pe atunci se întindea în spatele blocului se afla o depresiune naturală, adâncă de vreo 15-20 de centimetri şi în permanenţă umplută de apa ploilor. Pe timp de iarnă balta devenea un mic patinoar, în care majoritatea patinatorilor nu aveau patine; iar în restul timpului era de obicei plină cu mormoloci.

Mormolocii, aceşti mirabili pui de broască, exercitau o fascinaţie profundă asupra noastră şi a copiilor de la blocurile vecine. Distracţia zilnică era să iei un borcan de acasă, să pui în el apă (de la robinet sau din baltă, părerile erau împărţite) şi să îl umpli cu mormoloci.
Spre seară soarta mormolocilor prinşi devenea incertă. Unii copii, cu părinţi mai permisivi (sau alcoolici) îi puteau duce acasă. Dar în general borcanele erau golite, iar mormolocii erau aruncaţi înapoi în baltă sau aiurea. Presupun că, la fel ca şi oamenii, nu toţi mormolocii au acelaşi noroc în viaţă.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat ca mormolocii să aibă un răgaz de câteva ceasuri în agitata lor existenţă. Totul a plecat de la un băiat înalt, cu zulufi blonzi, pe nume Mircică.
Ceata de copii forfotea, ca de obicei, pe malul bălţii sau chiar în baltă, pentru captura zilnică. Mircică, însă, privea meditativ spre luciul apei.
-Ce faci, Mircică? l-au întrebat tovarăşii de aventură (băieţi mai mari ca noi, care aveau prioritate la pescuit).
-Şşşşt ! a făcut atunci Mircică. Urmăresc viaţa din apă.
Din clipa aceea toţi ne-am abandonat borcanele şi am urmărit şi noi în linişte viaţa din apă, până la sfârşitul zilei. Mare lucru nu se putea observa, dar era deosebit de interesant.
A doua zi, însă, toţi copiii -inclusiv Mircică- au revenit la îndeletnicirile tradiţionale.

Într-o zi Mircică a venit la noi, copiii mai mici, cu un manual de zoologie, să ne arate fel şi fel de animale de pe lumea asta. Aici, însă, îşi găsise naşul, pentru că eu, aşa mic cum eram, ştiam pe de rost Atlasul Zoologic.
Pe o pagină era desenată, parcă, o scenă in Delta Dunării, iar eu am zărit nişte păsări inconfundabile.
-Astea-s egrete ! am izbucnit plin de încredere.
-Nu... a răspuns Mircică, zâmbind onctuos. Sunt păsări de baltă.

Singur, singur, ...

"Când mă gândesc la adolescenţa mea, nu mă resemnez la gândul că am avut-o; aş fi preferat să fiu altul."
( Jorge Luis Borges, la 78 de ani )

*

Am citit că, dintre cântecele lui Nicu Alifantis, lui Nichita Stănescu îi plăcea foarte mult cel pe versurile poemului "Rar" al lui George Bacovia.
Când eram în ultimul an de liceu, era poezia mea preferată. Dintr-o întâmplare -fericită, probabil- nu ascultasem încă interpretarea lui Alifantis.
La prima auzire am simţit că nu e o interpretare a acelui poem, ci despre acel poem.
Cântecul - e evident pentru oricine - nu respectă măsura şi ritmul incantaţiei bacoviene. Când Bacovia scrie de trei ori cuvântul "singur", Alifantis îl cântă de patru ori. Apoi, când Bacovia îl scrie de încă trei ori, Alifantis îl cântă doar de două ori.
În poem e o monotonie surdă, abisală, care nu transpare deloc din cântec; acesta pare să o evite ori să o oculteze voit într-o tânguire melodioasă, oarecum colocvială.

Omul din poezie, dimpotrivă, e chiar singur; nu e nici măcar cu amintirile lui şi nici măcar cu sine însuşi. E departe, unde nu-l pot ajunge gândurile altora şi, poate, nici ale lui.
Vorbeşte în pustiu despre pustiu, ca şi când şi-ar lua un răgaz, la un han.
Şi merge spre capătul unei lumi unidimensionale care se prăbuşeşte în adimensional, în punct.

*

Eram în ultimul an de liceu; mă plimbam prin ploaie pe o stradă lungă şi goală. Aveam în minte poemul lui Bacovia, iar versurile nu se mai sfârşeau, nici strada.
Acolo m-am părăsit, pe strada aceea. Plimbarea nu s-a terminat niciodată.
Ca să trăiesc mai departe, am sărit în altă curgere a timpului, cu alte chipuri ale întâmplărilor. Se ştie că trăim mereu în plauzibil, dând propria măsură tuturor lucrurilor, însă nu măsura întreagă.

Mantra anti-caniculă

"Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători"      

(versuri de Vasile Alecsandri)

Coama de cal

Am observat la mai multe atlete o podoabă capilară  impozantă. Nu pare să le deranjeze la alergare. Mă gândesc că această chestie e posibil, de fapt, să ajute în vreun fel la învingerea rezistenţei aerului; le flutură în spate precum coama unui cal de curse. E o problemă de mecanica fluidelor, la care nu mă pricep.

Alergătorii pe distanţe scurte preferă părul scurt. Însă mi se pare că toate mamiferele care aleargă mai multe zeci de kilometri pe zi au un fel de coamă, pe cap şi gât sau pe spate. 

*

Mai deunăzi m-am dus să mă tund; după vreo zece minute şi-a vârât capul pe uşa frizeriei un om al străzii. Avea şi el o coamă bogată şi voia să ştie cât costă un tuns la zero. Zece lei. 

A plecat bodogănind. Poate că, un pic mai târziu, a început din nou să alerge.

Falsă legendă despre sciţi

În antichitate, sciţii erau războinici temuţi şi sălbatici. Despre unii din ei se spune că beau sângele celor pe care-i ucideau în luptă, iar alţii, cum scrie Herodot, aveau scuturile acoperite cu mai multe straturi de piele de om.
Unii sciţi locuiau în bordeie, iar alţii în căruţe, străbătând câmpiile din nordul Mării Negre.

Se spune, însă, că într-o zi, în faţa regelui scit Octamasades, s-a înfăţişat un arhitect. Avea cu el planurile celei mai măreţe şi frumoase clădiri care s-ar putea ridica vreodată pe faţa pământului.
Octamasades l-a primit, l-a ascultat cu luare aminte şi a privit, pe sub coiful de aur, planurile templului pe care arhitectul ar fi vrut să-l înalţe pentru gloria regelui sciţilor.
-E, într-adevăr, cea mai frumoasă şi măreaţă clădire care s-ar putea ridica pe pământ, spuse regele. Eşti liber să o construieşti oriunde vrei, cu mâinile tale. E loc destul sub cer...

Şi regele îi arătă întinderea nesfârşită a câmpiei.