Impresie olimpică

Alin Moldoveanu, campionul nostru la tir, e un tip foarte simpatic, o figură de om cum n-am văzut demult. Dacă s-ar lăsa de tir, ar putea să se apuce de comedie, deşi e prea fin pentru ce se produce acum.

Progresul

Parcă, de-a lungul vremii, poporul nostru a fost mereu ceva mai în urmă faţă de tendinţele epocii, deşi le-a urmat uneori prea fidel.

Există o explicaţie simplă pentru asta: la noi "tradiţionaliştii" au fost nimic altceva decât mai inteligenţi decât "reformatorii". Această chestie pare cam pe dos, dar asta e, trăim în ţara lui Cănuţă, om sucit, în care se întâmplă ca retrogradul să fie minte brici, iar progresistul - mai prostalău.

Homeopatie

În noaptea asta, pe la ora două, m-am dus la unica farmacie nonstop din oraş. Din întâmplare, eram singur.
-Bună dimineaţa, i-am spus farmacistei, pe un ton prudent. Aş dori un medicament care să fie bun pentru orice.
Farmacista s-a gândit puţin, apoi a scos din dulap un flacon destul de voluminos.
-Luaţi 0,5 mililitri dimineaţa şi 0,5 seara. Costă 6 lei.
Am cumpărat panaceul. Mi-am luat şi o seringă pentru dozarea cantităţii de medicament.
Din câte scrie pe etichetă, flaconul conţine apă distilată. O să fiu atent la măsurarea exactă a dozelor.


Notă:

Pe la 2 noaptea nu puteam să dorm pentru că, ori de câte ori adormeam, visam cum un vecin cântă la pian.
E vorba de un băiat care în timpul zilei exersează la acest minunat instrument. De 2 ani (nu exagerez) cântă mereu aceeaşi piesă - şi foarte prost. E pentru prima dată când îmi cântă şi în somn - tot aceeaşi piesă, nu altceva. Mă gândesc să îl reclam la poliţie, să vină mascaţii şi să îl dea cu capul de pian.

Aniversare

O voce caldă, adâncă şi visătoare spre largul mării.
Despre el se povesteşte că era bâlbâit; dar, când cânta, nu s-a bâlbâit niciodată.

Să luăm aminte noi, cei care în gângăveala noastră de zi cu zi uităm să înseninăm clipa.

Teutoni

Există o profundă simpatie a românilor pentru lucrul nemţesc.

Mie îmi plac germanii avântaţi şi romantici. Majoritatea românilor, însă, nu şi-l imaginează pe neamţ ca pe Wolfram von Eschenbach ori ca pe Hölderlin bântuind prin munţi.
Românul admiră în general doar platitudinea germană; atât de mult, încât i-ar ridica neamţului o statuie, înfăţişându-l probabil ca pe un inginer disciplinat, gras şi tacticos, cu ochelari şi cravată.

Se pare că nemţii construiesc aşa cum noi improvizăm. Se pricep să pună baze solide, apoi o piatră peste o piatră şi tot aşa, ca purceluşul cel harnic din poveste, care în cele din urmă i-a adăpostit şi pe fraţii lui cei nechibzuiţi.

În memoria populară a rămas o amintire a spiritului constructiv german, în legenda Cetăţii Neamţului:

"Despre întemeierea Cetăţii Neamţului spun bătrânii că, înainte de Ştefan Vodă, cu mult înainte, au venit nişte nemţi pe-aici ş-au silit pe oameni de le-au cărat piatră şi le-au clădit cetatea.
Şi aşa de mult ce i-au necăjit pe oameni nemţii ceia, c-au rămas oamenii săraci lipiţi pământului, pierindu-le vitele cărând la piatră şi, după ce s-au mântuit boii şi caii, au pus şi vacile la jug.
Când s-a mântuit cetatea, rămăsese în împrejurimile acestea numai un bou fără coarne şi o vacă fără coadă.
Mai târziu s-au sculat oamenii de-au alungat pe nemţi şi le-au dărâmat cetatea, dar venind Ştefan în scaunul Moldovei a clădit-o iarăşi." ( "Legende populare", antologie de Gh. Zarafu )

Prejudecăţi

Câteodată prejudecăţile unora pot fi mai bune decât judecăţile altora; aşa încât m-am gândit să enumăr câteva prejudecăţi de-ale mele.

Ca să îmi placă din prima de un om, e bine ca el să fie mare şi gras. E mai bine să fie mic şi gras decât înalt şi slab. Oamenii slabi sunt malefici. 

Şansa în viaţă a oamenilor scunzi e să devină graşi. Cazul cel mai nefericit e al celor scunzi şi slabi, un fel de piticanii anhidre; mă feresc să am de-a face cu asemenea creaturi. Când totuşi ne întâlnim prin forţa destinului, ei nu se aleg cu prea multe lucruri bune din partea mea.

Fireşte, nu trebuie să arăţi ca un luptător de sumo ca să fii un om bun; trebuie măsură, chiar şi în bunătate.

Nu-mi plac bărbaţii prea masculini, nici femeile prea feminine. Am tendinţa să-i privesc ca pe nişte oameni inferiori. E posibil să mă înşel. 

Medicii sunt pentru mine o categorie marginală. Am superstiţia că, dacă întâlnesc un medic ori stau de vorbă cu el, în scurt timp mă voi îmbolnăvi. Chiar se întâmplă. 

Medicii sunt realmente utili, însă numai după ce te îmbolnăveşti; nu e bine să-i vezi înainte.

Am tendinţa să-i consider vecini doar pe cei care locuiesc la etajul meu ori mai jos. Pe ceilalţi, care locuiesc mai sus, nu-i cunosc; e ca şi când ar sta în alt cartier.

Cumpăr în general produse cărora nu li se face reclamă, plec de la ideea că sunt mai bune.

Şedinţa

La vârsta de 93 de ani primul ministru Magnus Latif se hotărî să renunţe la cariera didactică. Până atunci fusese profesor suplinitor, cu jumătate de normă, la un grup şcolar. Nu era o decizie pripită; se gândise la treaba asta de vreo doi ani şi era convins că face un fapt regretabil, dar necesar. Era tânăr şi capabil, se putea reorienta spre multe alte domenii.

În fine, Magnus Latif convocă o şedinţă extraordinară a consiliului de miniştri şi le comunică următoarele: tânăra generaţie nu este imposibil de educat, însă eforturile sunt deosebit de costisitoare pentru societate. Din punctul lui de vedere, toate fondurile alocate învăţământului sunt inutile şi ar trebui redirecţionate către sănătate, în scopul prelungirii speranţei de viaţă. Educaţia tineretului nu este necesară. Actualmente, speranţa medie de viaţă a omului este de patru sute de ani, însă mulţi oameni de şase, chiar şapte sute de ani activează încă în câmpul muncii şi au cariere de succes. În vreo cinci sute de ani, dacă i se alocă suficiente fonduri, cercetarea din domeniul medical va reuşi să prelungească practic la infinit viaţa omului. În plus, tinerii se pot descurca în viaţă şi doar cu ceea ce învaţă în familie.

Miniştrii erau suficient de inteligenţi pentru a-şi da seama că o atare decizie nu era riscantă pentru viitorul omenirii. Mult mai probabil ar fi fost să erupă un supervulcan, sau să aibă loc o invazie extraterestră, decât să dispară în următoarele cinci sute de ani pătura educată a pământenilor ori să îşi piardă posesiunile.

-Se ştie că resursele sunt practic nelimitate, spuse Oleg Kimya, ministrul industriilor. Însă trebuie foarte multă muncă pentru a le putea folosi şi foarte multă grijă pentru a nu le distruge. Putem întreţine oricât de mulţi oameni needucaţi; dar asta înseamnă să avem mereu grijă de ei. De asemenea, etica ne obligă să le oferim şi lor viaţa nelimitată, de îndată ce vom fi în posesia ei.

-Sunt de acord cu această decizie temporară, spuse ministrul ştiinţelor, Tarik Mahusay. Sunt convins că e temporară. Aceste fonduri, redirecţionate către cercetarea medicală, îi vor da un impuls fără precedent; iar rezultate colaterale ale cercetării vor putea servi reconsiderării problemei învăţământului. Din perspectiva noilor achiziţii ale tehnicii medicale, efortul de a educa tânăra generaţie nu va mai fi atât de costisitor, ba chiar ar putea dobândi o nouă componentă etică.

-E posibil, domnule Mahusay, spuse Magnus Latif. Până atunci îi vom lăsa pe aceşti copii să facă ce ştiu ei mai bine: să se joace. Se vor juca de-a şcoala şi de-a universitatea; le vom da diplome de absolvire, iar unii din ei vor ajunge profesori în aceste şcoli de jucărie. Se vor juca de-a industria şi economia, chiar şi de-a statul şi societatea. Ca să fim corecţi, le vom spune de la început şi le vom reaminti mereu că toate acestea sunt de jucărie - iar ei se vor bucura. Îi vom veghea cu grijă, deşi în lumea pe care le-o oferim nu vor avea cum să facă prostii prea mari. Cândva ne vom bucura şi noi şi ei de viaţa fără sfârşit. Iar ei vor crede că s-au născut eterni şi că oamenii au fost aşa dintotdeauna.