Cred că la mine funcționează foarte bine efectul placebo. Am o mare încredere în substanțele chimice și acțiunea lor asupra unei materii care, mai devreme sau mai târziu, va deveni inertă.
Cu mențiunea că nu prea am încredere în medicamentele noi. Este bun tot ce e chimic și vechi. Dacă trăiam în evul mediu, probabil că eram mare amator de mercur și sulf. Medicamentele vechi sunt foarte bune, în principiu paracetamolul, aspirina și, în cazuri grave, ampicilina.
Ca să mă vindec de o răceală, nu e nevoie să consum paracetamol;este suficient să mi-l cumpăr. Îmi cumpăr o cutie de paracetamol -din acela în stil clasic, nu neogotic- și în maximum două zile scap de răceală.
Însă, pe cât sunt de convins de acțiunea implacabilă a paracetamolului, pe atât sunt de convins că are și efecte secundare, dăunătoare. Deci: îmi cumpăr o cutie de paracetamol și o pun într-un sertar, mă vindec de răceală și mă doare stomacul. Când îmi cumpăr aspirină, mă trece aproape imediat o transpirație binefăcătoare, care alungă febra, însă durerile de stomac sunt mult mai puternice, se știe. Sunt convins că pe termen lung cumpăratul medicamentelor va avea efecte dezastruoase.
Sunt bune și medicamentele naturiste; după ce îmi cumpăr așa ceva, mă simt ca un fel de șaman. Odată am purtat o cutie cu suplimente alimentare în buzunar, ca pe un talisman, până a ieșit din termenul de garanție.
duminică, 11 martie 2012
vineri, 9 martie 2012
Nevoi inteligente
Când am studiat prima oară științele economice (în clasa a 11-a), am rămas fixat mental la prima lecție, numită ”Nevoi și resurse”. Cred că nu am înțeles-o bine nici acum, când dealtfel nu mai gândesc la ea. În afară de lecția asta, probabil că economia este 100% matematică.
Se spune că toți oamenii sunt chinuiți de tot felul de nevoi. Problema este că aceste nevoi intră mereu în contradicție una cu cealaltă, din cauză că ele nu știu logică ori sunt pur și simplu stupide. De aceea omul se simte mereu incomodat, ori de-a dreptul nefericit, oricâte resurse ar avea la dispoziție pentru satisfacerea nevoilor.
Pur și simplu pentru oricare două nevoi există un punct în care se bat cap în cap.
Dacă nevoile noastre ar fi inteligente, le-am putea învăța logica aristotelică, ori alta; sau ar învăța-o singure, ca niște elevi deștepți, care gândesc liber. Ne-am simți foarte comod în micul nostru univers.
Unii cred că incomoditatea duce la progres, ca și când ai putea scăpa din închisoare dându-te cu capul de pereți.
Se spune că toți oamenii sunt chinuiți de tot felul de nevoi. Problema este că aceste nevoi intră mereu în contradicție una cu cealaltă, din cauză că ele nu știu logică ori sunt pur și simplu stupide. De aceea omul se simte mereu incomodat, ori de-a dreptul nefericit, oricâte resurse ar avea la dispoziție pentru satisfacerea nevoilor.
Pur și simplu pentru oricare două nevoi există un punct în care se bat cap în cap.
Dacă nevoile noastre ar fi inteligente, le-am putea învăța logica aristotelică, ori alta; sau ar învăța-o singure, ca niște elevi deștepți, care gândesc liber. Ne-am simți foarte comod în micul nostru univers.
Unii cred că incomoditatea duce la progres, ca și când ai putea scăpa din închisoare dându-te cu capul de pereți.
joi, 8 martie 2012
Cel mai tare oraș
Se spune că orașele au ceva magnetic. E o forță misterioasă care, deși te ține lipit de lumea lor aparentă, acționează implacabil dintr-un miez ascuns.
De aceea am și eu -ca mulți alții- o colecție de magneți atașați de niște mici basoreliefuri (Fidias a lăsat mulți epigoni) reprezentând peisaje urbane. De departe, cel mai tare oraș este Zürich. Abia îl pot desprinde de pe frigider.
De aceea am și eu -ca mulți alții- o colecție de magneți atașați de niște mici basoreliefuri (Fidias a lăsat mulți epigoni) reprezentând peisaje urbane. De departe, cel mai tare oraș este Zürich. Abia îl pot desprinde de pe frigider.
miercuri, 7 martie 2012
Despre naționalizarea comediei
Am revăzut o comedie franțuzească destul de bună; și, prin urmare, veche. Cred că peste vreo câțiva ani la comediile franțuzești vor râde doar francezii, iar la cele americane - doar americanii. Eventual francofilii, respectiv americanofilii vor râde prin contagiune, ori se vor strădui să râdă.
Comedia începe să se naționalizeze; cred că este o expresie a puterii unui stat. Cineva dă tonul, iar participanții hăhăie.
În schimb, drama este și va fi mereu universală. Cu toții înțelegem dramele, oriunde ar fi produse. Nu se poate să nu simți un pic de compasiune, chiar dacă acțiunea filmului îți depășește puterea de înțelegere. Mă întreb dacă nu cumva drama este expresia umanității omului, iar comedia este ceva în esență inuman.
Nu știu cine va mai râde la comediile românești. Dar cinematografia noastră are mușchi tari în alte domenii; suntem sordizi, suntem meseriași.
Comedia începe să se naționalizeze; cred că este o expresie a puterii unui stat. Cineva dă tonul, iar participanții hăhăie.
În schimb, drama este și va fi mereu universală. Cu toții înțelegem dramele, oriunde ar fi produse. Nu se poate să nu simți un pic de compasiune, chiar dacă acțiunea filmului îți depășește puterea de înțelegere. Mă întreb dacă nu cumva drama este expresia umanității omului, iar comedia este ceva în esență inuman.
Nu știu cine va mai râde la comediile românești. Dar cinematografia noastră are mușchi tari în alte domenii; suntem sordizi, suntem meseriași.
duminică, 4 martie 2012
Charlie şi Franzl
Pentru că în ultima vreme visul a fost mai interesant decât abstracţiile zilei, o să povestesc tot un vis.
Spre uimirea mea, în visul meu apăreau trei tipe, ceva gen Charlie's Angels (cel din anii 70). Am fost mereu convins că acel Charlie din film este Charlie Sheen, sau mai exact Charlie Harper, personajul din "Two and a Half Men".
Acţiunea s-a derulat cam aşa: două din cele trei îngeriţe conduceau o maşină (produsă tot în anii 70), iar a treia făcea autostopul, destul de disperată; cele două au cules-o, era cam plouată. În maşină au devenit bune prietene; apoi au ajuns lângă o plajă, unde au băut la un bar suc cu paiul şi au mers cu barca cu motor. În apa oceanului am remarcat un fel de monstru umanoid amfibiu, galben-lămâie, care dădea târcoale bărcii.
Apoi nu ştiu de ce fetele s-au certat foarte tare. Atât de tare că au început să se bată -cu tehnica binecunoscută- şi să se împuşte reciproc. Era o îngeriţă (cea cu autostopul) contra două. Lupta, începută pe barca cu motor, a continuat pe plajă.
Între timp, plaja se umpluse cu oglinzi, aşa încât fiecare din cele trei era replicată în vreo mie de ediţii şi nu se mai puteau împuşca bine.
Mă întrebam ce face Charlie în tot acest timp; şi l-am văzut şi pe Charlie, la mare distanţă, bând o bere pe terasa lui de la marginea oceanului. Îşi dădea şi singur seama că scăpase situaţia de sub control.
Între timp, una din cele două îngeriţe care formau o echipă şi-a depistat inamica, a vrut o clipă să-i dea lovitura de graţie, dar a cruţat-o. Imaginea ei a dispărut atunci din oglinzi.
Apoi oglinzile au început să se spargă, una câte una, cu un clinchet cristalin, sub efectul vocii lui Franzl Lang, care nu ştiu de ce începuse să se plimbe cântând pe plajă; se mişca greu, pentru că îi intrase nisip în bocanci, dar vocea îi răsuna foarte liberă. Când m-am trezit, oglinzile se spărgeau în cascade.
Dacă nu ştiţi cine este Franzl Lang, priviţi şi judecaţi singuri:
Spre uimirea mea, în visul meu apăreau trei tipe, ceva gen Charlie's Angels (cel din anii 70). Am fost mereu convins că acel Charlie din film este Charlie Sheen, sau mai exact Charlie Harper, personajul din "Two and a Half Men".
Acţiunea s-a derulat cam aşa: două din cele trei îngeriţe conduceau o maşină (produsă tot în anii 70), iar a treia făcea autostopul, destul de disperată; cele două au cules-o, era cam plouată. În maşină au devenit bune prietene; apoi au ajuns lângă o plajă, unde au băut la un bar suc cu paiul şi au mers cu barca cu motor. În apa oceanului am remarcat un fel de monstru umanoid amfibiu, galben-lămâie, care dădea târcoale bărcii.
Apoi nu ştiu de ce fetele s-au certat foarte tare. Atât de tare că au început să se bată -cu tehnica binecunoscută- şi să se împuşte reciproc. Era o îngeriţă (cea cu autostopul) contra două. Lupta, începută pe barca cu motor, a continuat pe plajă.
Între timp, plaja se umpluse cu oglinzi, aşa încât fiecare din cele trei era replicată în vreo mie de ediţii şi nu se mai puteau împuşca bine.
Mă întrebam ce face Charlie în tot acest timp; şi l-am văzut şi pe Charlie, la mare distanţă, bând o bere pe terasa lui de la marginea oceanului. Îşi dădea şi singur seama că scăpase situaţia de sub control.
Între timp, una din cele două îngeriţe care formau o echipă şi-a depistat inamica, a vrut o clipă să-i dea lovitura de graţie, dar a cruţat-o. Imaginea ei a dispărut atunci din oglinzi.
Apoi oglinzile au început să se spargă, una câte una, cu un clinchet cristalin, sub efectul vocii lui Franzl Lang, care nu ştiu de ce începuse să se plimbe cântând pe plajă; se mişca greu, pentru că îi intrase nisip în bocanci, dar vocea îi răsuna foarte liberă. Când m-am trezit, oglinzile se spărgeau în cascade.
Dacă nu ştiţi cine este Franzl Lang, priviţi şi judecaţi singuri:
sâmbătă, 3 martie 2012
Teleportarea în vis
Am avut un vis ciudat legat de teleportare. Discutam cu un coleg de serviciu şi îi spuneam aşa:
"...Teleportarea va omorî mai mulţi oameni decât orice război sau boală. Practic, toţi oamenii teleportaţi vor muri. La celălalt capăt, acolo unde vrei să ajungi prin teleportare, va fi recompusă o copie a ta, care nu îţi va mai purta sufletul. Oamenii teleportaţi vor avea suflet, dar nu va fi suflet de om. Aceşti oameni artificiali, dar identici cu cei pe care îi substituie, vor înlocui adevărata omenire."
Colegul, însă, nu era de acord cu mine. Teleportarea i se părea un lucru absolut normal, de rutină în epoca noastră.
"...Teleportarea va omorî mai mulţi oameni decât orice război sau boală. Practic, toţi oamenii teleportaţi vor muri. La celălalt capăt, acolo unde vrei să ajungi prin teleportare, va fi recompusă o copie a ta, care nu îţi va mai purta sufletul. Oamenii teleportaţi vor avea suflet, dar nu va fi suflet de om. Aceşti oameni artificiali, dar identici cu cei pe care îi substituie, vor înlocui adevărata omenire."
Colegul, însă, nu era de acord cu mine. Teleportarea i se părea un lucru absolut normal, de rutină în epoca noastră.
vineri, 2 martie 2012
Să scriu o carte ?
Mai mulţi oameni de bine mi-au sugerat acest act megalomanic de care -după părerea lor- aş în stare. Încă nu m-am lămurit despre ce fel de carte ar fi vorba.
Nevastă-mea, după ce a citit două poezii de pe celălalt blog al meu, a declarat că aş putea scrie o carte pentru ăia care vor să se sinucidă, dar nu sunt suficient de motivaţi.
Ce fel de carte aş putea scrie? D.p.d.v. tehnic, aş avea de ales între:
1.roman
2.poezie
3.eseuri
4.proză scurtă
5.proză fantastică
6.proză SF
7.carte de bucate
8.pamflet sau ceva umoristic
9.literatură pentru copii
10.literatură proastă (de consum)
11.traduceri
12.tot o carte tehnică de specialitate (din aceasta chiar am scris una)
13.nicio carte= o carte vidă din toate punctele de vedere
Există şi alte feluri de cărţi, dar momentan nu mă interesează. Mă simt în impas.
Se spune că literele scrise pe hârtie rămân şi după ce stingi lumina. Şi poate să se ia şi curentul; poţi citi la lumânare, ca Eminescu în Scrisoarea I.
Nevastă-mea, după ce a citit două poezii de pe celălalt blog al meu, a declarat că aş putea scrie o carte pentru ăia care vor să se sinucidă, dar nu sunt suficient de motivaţi.
Ce fel de carte aş putea scrie? D.p.d.v. tehnic, aş avea de ales între:
1.roman
2.poezie
3.eseuri
4.proză scurtă
5.proză fantastică
6.proză SF
7.carte de bucate
8.pamflet sau ceva umoristic
9.literatură pentru copii
10.literatură proastă (de consum)
11.traduceri
12.tot o carte tehnică de specialitate (din aceasta chiar am scris una)
13.nicio carte= o carte vidă din toate punctele de vedere
Există şi alte feluri de cărţi, dar momentan nu mă interesează. Mă simt în impas.
Se spune că literele scrise pe hârtie rămân şi după ce stingi lumina. Şi poate să se ia şi curentul; poţi citi la lumânare, ca Eminescu în Scrisoarea I.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)