Personajul

Într-una din zilele trecute am cunoscut un personaj de carte. Acum e bătrân, trecut de 75 de ani, poate chiar mai mult.
Cu mulți ani în urmă, a fost sursa de inspirație a unui prieten scriitor, care l-a transformat în personaj central al unui roman. I-a păstrat până și numele. Scriitorul a murit în urmă cu vreo 30 de ani; personajul -care pe atunci avea o vârstă apropiată de a lui- încă trăiește.
E firesc să fie așa; personajele trăiesc mai mult decât scriitorul. Chiar dacă le ucide în roman, poți să deschizi oricând cartea la o pagină unde sunt încă vii.

În multe povestiri de aici apar ca personaje oameni pe care i-am cunoscut în viața de zi cu zi. Pentru că i-am transformat în personaje, probabil că îmi vor supraviețui. Și simt că asta este bine.

Miezul și uitarea

Cine nu vrea să ajungă la miez? E bun, e gustos și hrănitor; iar fără hrană nu putem trăi.

E adevărat însă și faptul că nu putem mânca oricât; așa că unele nuci sunt lăsate nesparte și ascunse pe undeva. Lăsate pe mai târziu, doar pentru noi.
Așa fac veverițele. Doar că, uneori, uită unde au ascuns nucile. Și tocmai din nucile uitate răsar acei arbori uriași, cu fructe din care se hrănește toată lumea.

Asta e legea uitării: partea nedevorată, netrăită a vieții se face copac. După ani și ani. Te și miri de unde a putut să răsară și să facă atâtea nuci bune.

După-amiază de mai

O pungă veche zboară
pe deasupra blocurilor.

De ce n-ar zbura?

Oameni suspendați

Întins în scaunul dentistului, încercam o senzație de confort, familiaritate și dorință de acțiune; nu datorită situației în care mă aflam împotriva așteptărilor mele de la viață. Era din cauza faptului că podeaua cabinetului era la nivelul solului; eram la parter. Prin fereastră vedeam strada și oameni trecând; uneori ploua. Dacă aș fi ieșit pe ușa cabinetului ori pe fereastră, primul meu pas ar fi fost pe pământul asfaltat.
La mine acasă nu pot trăi această senzație, iar la serviciu prea puțin. Ca mine trăiesc mulți alți oameni, suspendați la mulți metri deasupra solului, pe insule înconjurate de un mediu străin; pentru că nu putem zbura ca păsările. Există, la oamenii suspendați, un sentiment inerent de izolare; ne-am obișnuit atât de mult cu el încât îl ignorăm.

Întors acasă de la scaunul dentistului (ah, ce dureros!) am privit câteva minute pe fereastră; mi-a fost greu. Cred că așa se simțea meșterul Manole părăsit pe acoperișul mănăstirii Argeșului. Am închis ochii, iar când i-am redeschis senzația apăsătoare dispăruse.

Se spune că guanșii, vechii locuitori ai Insulelor Canare, nu știau să înoate, nici să-și construiască bărci, deși erau înconjurați de mare. Erau oameni ai muntelui; un munte de pe care nu puteau coborî.

Și blocurile în care locuim sunt munți; așa le-au descris negrii care l-au însoțit pe David Livingstone în expediția care a străbătut Africa. Înainte ca negrii să vadă un bloc, exploratorul le explicase că blocul înseamnă mai multe colibe puse una peste alta (ceea ce ei n-au reușit să-și imagineze); după ce l-au văzut, au declarat că e un munte cu mai multe peșteri.