Preotul citea în continuare, de minute bune, cu voce mai grăbită sau mai domoală, cu pauze sau fără; nume de oameni. Oameni care au fost.
Fiecare nume rostit are un om care a trăit; Maria, Maria, Radu și Radu. Un om întreg, care a a avut carne, oase, gânduri și a fost cumva și dincolo de toate acestea, mai larg decât orice lume a gândului și ne-gândului.
Unii oameni scriu cărți care le supraviețuiesc; despre alții se scriu cărți, căci viața înflorește peste moarte. Din cei mai mulți oameni, însă, nu rămâne decât numele mic, rostit cândva într-o biserică. E prea destul.
miercuri, 30 octombrie 2013
sâmbătă, 19 octombrie 2013
Nu Portugalia !
Ca tot omul, vorbesc despre tragerea la sorți pentru barajul care ar putea trimite -miraculos- România la CM.
Să nu fie Portugalia! asta m-ar pune în postura ingrată în care suporterul României îi pune un bandaj pe ochi admiratorului Portugaliei. Amândoi locuiesc în mine și nu se prea întâlnesc unul cu celălalt; când pleacă de acasă, fiecare lasă de obicei curat în urma lui. Rar se uită împreună, amical, la câte un meci care nu implică ambele formații.
Sunt optimist și sper că vom întâlni o echipă nașpa, oricare din celelalte 3.
Să nu fie Portugalia! asta m-ar pune în postura ingrată în care suporterul României îi pune un bandaj pe ochi admiratorului Portugaliei. Amândoi locuiesc în mine și nu se prea întâlnesc unul cu celălalt; când pleacă de acasă, fiecare lasă de obicei curat în urma lui. Rar se uită împreună, amical, la câte un meci care nu implică ambele formații.
Sunt optimist și sper că vom întâlni o echipă nașpa, oricare din celelalte 3.
sâmbătă, 12 octombrie 2013
Aliens
Vremea s-a mai încălzit, iar oamenii au început să iasă mai des pe-afară în formație compactă, precum cea compusă din mine, nevastă-mea și Bujorel, pe care îl mai plimbăm și în cărucior, deși merge și aleargă destul de bine de unul singur.
Ieri, când ne-am oprit la un semafor, am întâlnit niște ființe care apar destul de rar în urbea noastră liniștită: două rockerițe/punkerițe cu creastă. Tatuaje, belciuge, țoale de piele neagră pe alocuri.
Bujorel s-a aplecat în afara căruciorului, cu mâna întinsă spre ele și a făcut un ”Îîîîîîîî !” tare, ca atunci când vede un obiect nou și fascinant.
-Sunt niște...fetițe, i-a explicat nevastă-mea, cu o voce palidă, ca și când nu ar fi fost cu totul convinsă de idee.
Ieri, când ne-am oprit la un semafor, am întâlnit niște ființe care apar destul de rar în urbea noastră liniștită: două rockerițe/punkerițe cu creastă. Tatuaje, belciuge, țoale de piele neagră pe alocuri.
Bujorel s-a aplecat în afara căruciorului, cu mâna întinsă spre ele și a făcut un ”Îîîîîîîî !” tare, ca atunci când vede un obiect nou și fascinant.
-Sunt niște...fetițe, i-a explicat nevastă-mea, cu o voce palidă, ca și când nu ar fi fost cu totul convinsă de idee.
marți, 8 octombrie 2013
Dădacele
”Copilul o dădacă,
Copilul o dădacă,
Ura, drăguța mea,
Copilul o dădacă!”
În aceste vremuri prospere, o dădacă -femeie angajată pentru creșterea și îngrijirea copiilor mici- are un salariu destul de bun. Îi ajunge pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. Și așa mai departe.
Această înșiruire ar putea continua la infinit, însă, în condițiile din prezent, nu se poate, deoarece nu există un număr infinit de oameni.
Ajunge să spunem că ultima dintre dădace are un copil care este îngrijit chiar de prima dintre dădace, căreia îi plătește salariul, unica sursă de venit a acesteia. Desigur, asta înseamnă că salariul primei dădace -și al tuturor- se diminuează de la o lună la alta.
Nu e însă o problemă, deoarece, în aceste vremuri prospere, puterea de cumpărare a banilor crește mereu; și, chiar dacă salariul oamenilor scade, ei își pot cumpăra, de la o lună la alta, mai multe lucruri din mai puțini bani.
Copilul o dădacă,
Ura, drăguța mea,
Copilul o dădacă!”
În aceste vremuri prospere, o dădacă -femeie angajată pentru creșterea și îngrijirea copiilor mici- are un salariu destul de bun. Îi ajunge pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. La rândul ei, și această dădacă are un copil; salariul îi ajunge și ei pentru traiul zilnic, pentru mici economii și, în plus, pentru a plăti salariul încă unei dădace care să aibă grijă de copilul ei. Și așa mai departe.
Această înșiruire ar putea continua la infinit, însă, în condițiile din prezent, nu se poate, deoarece nu există un număr infinit de oameni.
Ajunge să spunem că ultima dintre dădace are un copil care este îngrijit chiar de prima dintre dădace, căreia îi plătește salariul, unica sursă de venit a acesteia. Desigur, asta înseamnă că salariul primei dădace -și al tuturor- se diminuează de la o lună la alta.
Nu e însă o problemă, deoarece, în aceste vremuri prospere, puterea de cumpărare a banilor crește mereu; și, chiar dacă salariul oamenilor scade, ei își pot cumpăra, de la o lună la alta, mai multe lucruri din mai puțini bani.
luni, 7 octombrie 2013
Încă un haiku
Până nu demult credeam că, în toată viața mea, am scris un singur haiku (vezi http://alphagora.wordpress.com/2012/07/22/amiaza-la-umbra-9-haiku/ ).
A fost o reală surpriză să mai descopăr încă unul. L-am trimis de pe telefonul mobil, acum mulți ani, într-o foarte obișnuită zi de lucru, când fusesem însă expediat în delegație:
”Dacă azi nu eram la drum lung
nu dormeam lin
la opt dimineața”
A fost o reală surpriză să mai descopăr încă unul. L-am trimis de pe telefonul mobil, acum mulți ani, într-o foarte obișnuită zi de lucru, când fusesem însă expediat în delegație:
”Dacă azi nu eram la drum lung
nu dormeam lin
la opt dimineața”
duminică, 6 octombrie 2013
Zâne
Când cineva m-a întrebat dacă eu cred în zâne, m-am simțit ca și când m-ar fi întrebat dacă cred în existența urșilor, ori a vrăbiilor, ori a apartamentului în care locuiesc. Ele sunt prezențe obișnuite pe care uneori le simt, iar alteori nu.
Ca să îți dai seama de existența lor, trebuie totuși să scapi de o anume mâzgă din minte. În minte ai un lac și pe el cresc nuferi; prin acei nuferi simți prezența zânelor. Însă mâzga acoperă uneori lacul cu un strat ca de petrol, în care nuferii nu mai cresc.
Se spune că Zânele sunt foarte frumoase; și așa este. Dar frumusețea lor e neomenească; nu seamănă cu frumusețea unei femei, ci cu a unui munte, a unui râu, a unei dimineți ori a unui amurg.
În unele basme câte un flăcău se îndrăgostește de o zână și o ia de soață, iar ea devine femeie muritoare; în niciun basm, însă, nu se întâmplă invers, adică el să devină nemuritor, asemeni zânelor.
Se mai spune că Zânelor nu le plac oamenii mândri, care se încred în sine; îi ajută, în schimb, pe cei necăjiți și smeriți. De câte ori am pășit pe tărâmul lor purtând în inimă un necaz sau altul, mi-au ușurat povara, chiar și când nu le-am simțit pe-aproape.
Poate că o singură dată în viață am zărit o Zână. Trăiam una din acele clipe fugare în care, deodată, pământul are o frumusețe nepământeană. Mi-a părut, atunci, neasemuit de frumoasă; și i-am văzut doar o șuviță din păr, fluturând în urmă ca un mănunchi de raze, printre trunchiurile stejarilor tomnatici.
Ca să îți dai seama de existența lor, trebuie totuși să scapi de o anume mâzgă din minte. În minte ai un lac și pe el cresc nuferi; prin acei nuferi simți prezența zânelor. Însă mâzga acoperă uneori lacul cu un strat ca de petrol, în care nuferii nu mai cresc.
Se spune că Zânele sunt foarte frumoase; și așa este. Dar frumusețea lor e neomenească; nu seamănă cu frumusețea unei femei, ci cu a unui munte, a unui râu, a unei dimineți ori a unui amurg.
În unele basme câte un flăcău se îndrăgostește de o zână și o ia de soață, iar ea devine femeie muritoare; în niciun basm, însă, nu se întâmplă invers, adică el să devină nemuritor, asemeni zânelor.
Se mai spune că Zânelor nu le plac oamenii mândri, care se încred în sine; îi ajută, în schimb, pe cei necăjiți și smeriți. De câte ori am pășit pe tărâmul lor purtând în inimă un necaz sau altul, mi-au ușurat povara, chiar și când nu le-am simțit pe-aproape.
Poate că o singură dată în viață am zărit o Zână. Trăiam una din acele clipe fugare în care, deodată, pământul are o frumusețe nepământeană. Mi-a părut, atunci, neasemuit de frumoasă; și i-am văzut doar o șuviță din păr, fluturând în urmă ca un mănunchi de raze, printre trunchiurile stejarilor tomnatici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)