sâmbătă, 11 august 2012

Singur, singur, ...

"Când mă gândesc la adolescenţa mea, nu mă resemnez la gândul că am avut-o; aş fi preferat să fiu altul."
( Jorge Luis Borges, la 78 de ani )

*

Am citit că, dintre cântecele lui Nicu Alifantis, lui Nichita Stănescu îi plăcea foarte mult cel pe versurile poemului "Rar" al lui George Bacovia.
Când eram în ultimul an de liceu, era poezia mea preferată. Dintr-o întâmplare -fericită, probabil- nu ascultasem încă interpretarea lui Alifantis.
La prima auzire am simţit că nu e o interpretare a acelui poem, ci despre acel poem.
Cântecul - e evident pentru oricine - nu respectă măsura şi ritmul incantaţiei bacoviene. Când Bacovia scrie de trei ori cuvântul "singur", Alifantis îl cântă de patru ori. Apoi, când Bacovia îl scrie de încă trei ori, Alifantis îl cântă doar de două ori.
În poem e o monotonie surdă, abisală, care nu transpare deloc din cântec; acesta pare să o evite ori să o oculteze voit într-o tânguire melodioasă, oarecum colocvială.

Omul din poezie, dimpotrivă, e chiar singur; nu e nici măcar cu amintirile lui şi nici măcar cu sine însuşi. E departe, unde nu-l pot ajunge gândurile altora şi, poate, nici ale lui.
Vorbeşte în pustiu despre pustiu, ca şi când şi-ar lua un răgaz, la un han.
Şi merge spre capătul unei lumi unidimensionale care se prăbuşeşte în adimensional, în punct.

*

Eram în ultimul an de liceu; mă plimbam prin ploaie pe o stradă lungă şi goală. Aveam în minte poemul lui Bacovia, iar versurile nu se mai sfârşeau, nici strada.
Acolo m-am părăsit, pe strada aceea. Plimbarea nu s-a terminat niciodată.
Ca să trăiesc mai departe, am sărit în altă curgere a timpului, cu alte chipuri ale întâmplărilor. Se ştie că trăim mereu în plauzibil, dând propria măsură tuturor lucrurilor, însă nu măsura întreagă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu