Cine mi-a furat voturile?

În lipsa mea au dispărut foarte multe voturi de la sondajele din dreapta paginii. Incredibil.

365

La a 365-a postare am un sentiment de greutate supraponderală. Când articolele s-au adunat cât zilele într-un an, te întrebi ce va urma. Pe blog, probabil că nu mare lucru, și așa bate vântul pustiei pe aici, de ceva vreme.

În univers, însă, nu uitați de Solstițiul de vară. Chiar am capturat un ecran google în care am subliniat pasiunea românilor pentru astronomie:

Castitate

După multă vreme am deschis din nou o sticlă de Timișoreana, altădată berea mea de zile gri. Sub capac scria ceva; poate că pentru mine, un autentic mesaj în sticlă.
Era scris, cu litere mari de tipar, cuvântul NECAST. Bine, știam și eu.

Probabil că dacă eram cast primeam o ladă de bere. Doar cei cu adevărat caști merită o ladă de bere picată din cer.

Ziua femeii

”-Făt-Frumos, Făt-Frumos! Ia-ți avuțiile, ia-ți și nevasta și trăiți sănătoși, că am scos până acum dintr-însa patru balauri și i-am lăsat numai unul, că nu e bine să rămâie femeia fără nici un drac.”

(dintr-un basm popular românesc; colecția ”Povești nemuritoare”, editura Ion Creangă)

Kasto Cha?

Azi mi-a vizitat blogul unul din Nepal. Foarte tare.

Hai, coșar...

Mărțișoare ceva mai frumoase pe străzi, anul acesta. Multe ”handmade”, lucrate cu gust; însă...
Problema e că nu am găsit niciun coșar frumos. Am căutat. Degeaba. Până la urmă am luat unul care seamănă cu Dracula. Unde sunt coșarii, unde e funinginea de altădată? Poate au curățat-o prea bine și s-au dus și ei.

Cioara și câinele

Azi dimineață am văzut de aproape o cioară (Corvus frugilegus). Acesta a fost cel mai important lucru din dimineața asta, sau chiar de azi. Eram cu soția mea în drum spre o stație de autobuz.
-E frumoasă pasăre cioara asta, am zis.
-Trebuie să mai ieși prin natură, a răspuns nevastă-mea.
Apoi, ceva mai încolo, a apărut un câine ”comunitar”; un dulău destul de frumos, probabil rudă cu vreun terrier. Avea blana plină de scaieți, ceea ce a înduioșat-o pe nevastă-mea.

În momentele care au urmat i-am explicat nevestei că acel câine e un animal de pradă și, în cazul unei catastrofe naturale sau antropice, oamenii rămași în viață vor fi vânați de către haitele de câini. Majoritatea oamenilor ar fi un fel de butoiașe de carne și grăsime, alergând stângaci pe stradă.

Evoluția la feminin

Capra sare masa; iada sare casa, dar fără eleganță.

Amiază la umbră

Oamenii au o minte stridentă. La asta mă gândesc acum, când beau o cafea înainte de a mă întoarce la lucru. Până și mintea mea țiuie un pic.

Poeții și politica

Faptul că mulți scriitori fac o pasiune (?) pentru politică, se interesează, comentează, se exprimă -uneori destul de vehement- în legătură cu ea e una din bizareriile societății.
Cel mai uimit sunt când cei în cauză sunt poeți. Păi, ce are cu prefectura?

După expectanțele mele, poetul trebuie să fie un sălbatic, care trăiește în compania muzelor, nimfelor și stihiilor, nu o maimuță socială. Politica ar putea însă să fie o chestie compensatorie; poate că prea multă poezie strică.

Tinerețe, haine grele

Aproape toți oamenii răi (=evil, wicked, dacă nu știți româna) par mult mai tineri decât sunt. Nu se hrănesc cu roua dimineții, nu trăiesc în armonie cu Universul și nu se încarcă cu energii cosmice; sunt vampiri adevărați, sug sânge de unde nu poate vaca să dea cu coada.

Majoritatea tinerilor par mai în vârstă decât sunt; dar tinerețea e o vârstă grea în tot regnul animal. Nu văd de ce la oameni ar fi o situație diferită. Tineri amărâți, care își cultivă maturitatea și o minoritate de adulți perfizi, care își cultivă tinerețea; două aspecte triste ale vieții.

Ghilimele

Cu ocazia sărbătorilor de iarnă am primit o felicitare în care niște cunoscuți mi-au urat ”Crăciun fericit”, cu ghilimele. Așa a și fost, un ”Crăciun fericit”, cu ghilimelele de rigoare.
Zilele vin și trec, chiar și cele de Crăciun. Problema este că în aceeași felicitare mi s-a urat și ”la mulți ani”, tot cu ghilimele.

Categorii ocupaționale

După experiențele de până acum, pot spune că mă înțeleg -de obicei- destul de bine cu:

ingineri
economiști
preoți
militari și polițiști
agricultori (țărani, ingineri agronomi, fermieri ș.a.)
mineri
vânători și pescari

și destul de prost cu:

secretare
funcționari în administrație
avocați (și alții care dau cu stângul în drept)
profesori
ciobani și crescători de animale
medici
designeri

Din păcate, în comunicare nu prea există progrese. De-a lungul timpului, ea continuă în general să moară, ca neuronii oamenilor.
Există și o iluzie a progresului; apare ceva nou, care de fapt nu e deloc nou. Și ne bucurăm, ca atunci când Mr. Bean își trimitea singur felicitări și le găsea în secunda următoare în cutia poștală.

Monkeying

Oare de ce sunt oamenii atât de dispuși să-și însușească aroganța altcuiva?

Dansul omului-crocodil

( poveste pentru ultimele ore ale anului )

Uneori, dacă nu întotdeauna, timpul e o melodie sau un ritm. Din vidul, din pierderea infinită dintre două sunete răzbate uneori până la mine o viziune: un om îmbrăcat în crocodil, sau poate un om-crocodil, care dansează în ritmul ascuns al timpului; biped și legănându-și coada. În jurul lui nu e nimic; pare că dansul omului-crocodil e lumea însăși, cu toate formele ei, sau asta vrea să-mi spună. Câteodată omul-crocodil mai scoate și el sunete; un hârâit înfundat, de crocodil, care amuțește clipa, poate ca o amintire a morții.
Nu am văzut niciodată chipul omului-crocodil; cred că e chipul meu. Doar o mască, poate.

Dor de televizor

Am ajuns la concluzia că mi-e dor de televizor. Era ceva care făcea parte din viața mea, din ritualul zilnic; și nu mai e așa de multă vreme.

Mi-ar plăcea un post tv ”generalist”, ca TVR-ul de pe vremuri, din anii 90, la început. Ceva care să mă facă să nu schimb canalul. Mi-e dor de Albumul duminical. Aș vrea să mai văd o scenetă, cascadorii râsului, să mă uit la știri și apoi la un film, toate pe același post. Nu mai vreau să schimb canale, nu am timp, nici forță psihică pentru asta; dacă nu îmi place ce văd, îl închid și gata.
S-ar putea spune că acum oferta e mai variată și am de unde alege. Nu e deloc așa.
În plus, e ca și când m-aș întoarce obosit de la serviciu și ar trebui să îmi gătesc singur ciorba; poate nu am chef de asta, poate aș vrea să găsesc o ciorbă gata făcută, un amestec plăcut de ingrediente. Nici măcar nu poți să îți faci o ”ciorbă” cumsecade din grila tv, pentru că de obicei dai doar de una-două emisiuni de calitate, de care probabil nu ai chef în acel moment. Pentru o ciorbă cât de cât bună ai nevoie de internet. Locul în care oamenii se conectează la singurătate.

De ce m-am dus la vot în turul 2

M-a trimis mama.

Există un ursuleț care nu doarme niciodată

Datorez această constatare fiului meu.

Când Bujorel merge la culcare, ia cu el un ursuleț anume, care e cam de două ori mai scund ca băiatul. Ieri am aflat, însă, că și ursulețul merge câteodată din proprie inițiativă la culcare, cu alt ursuleț, cam de două ori mai scund decât primul.
La rândul lui, și ursulețul acesta ar trebui să doarmă cândva, firește, în compania altui ursuleț, aproximativ de două ori mai mic. Și tot așa.
Dacă orice ursuleț ar merge cândva la culcare, s-ar forma un șir monoton descrescător de înălțimi ale ursuleților, care ar tinde către zero. Aceasta, însă, nu se poate, datorită structurii discrete a materiei.
Rezultă, deci, că există un ursuleț care nu doarme niciodată. Probabil că e foarte mic, invizibil, iar acum bântuie printre microbi, molecule sau quarci.

Bărbați singuri

Acum vreun an, pe când mă duceam pe jos la serviciu, un fost coleg m-a claxonat dintr-un BMW roșu. Abia mi-am adus aminte cine era. A plecat demult de la locul de muncă pentru a-și deschide afacerea proprie, care se pare că merge bine. Trecând peste faptul că omul e divorțat, se poate spune că, în rest, are succes în viață.

Am urcat deci pe locul din dreapta, ca să mai schimb o vorbă și să ajung mai repede la serviciu. Din boxele mașinii răsuna, plină de nostalgie, vocea lui Tiberiu Ceia.
Fostul coleg -într-un mod destul de bizar- a părut jenat și s-a scuzat că ascultă așa ceva; dacă vreau, poate să schimbe pe radio. M-am mirat și i-am răspuns că nu e nicio problemă, apreciez folclorul de calitate și îl ascult și eu. Au mai urmat două doine bănățene, de plângeau semafoarele. Când să vină și una de joc, a trebuit să mă dau jos, să mă duc la serviciu.

Și nașul meu de nuntă ascultă Tiberiu Ceia la volan.
Nașul meu nu e bănățean și de obicei nu-i place muzica populară; nu e nici divorțat. Deși mai în vârstă ca mine și din altă generație, e mult mai în pas cu epoca, muzica momentului, tehnologiile digitale și gadgeturile de tot felul. Am fost uimit deci să-l văd ascultând o casetă veche de Electrecord, cu Tiberiu Ceia. Și el s-a scuzat.

Cred că mulți bărbați ascultă în secret Tiberiu Ceia. E un interpret potrivit pentru bărbații singuri, pentru clipele de singurătate ale bărbatului. Adică, atunci când ești numa tu și cu sensu vieții.
La sensu vieții n-ai ce-i face, așa că asculți Tiberiu Ceia.

Azi noapte, pe la 1, n-aveam somn și am ascultat și eu Tiberiu Ceia pe youtube. Am băut și o bere.

Johannes

”Dacă vreodată bucătarul lăsa vreun pește zburător printre bușteni, a doua zi acesta era acoperit de opt sau zece crabi mici care ședeau pe el și se serveau singuri cu ajutorul cleștilor lor. De obicei se speriau și fugeau să se ascundă,-când veneam noi. Dar la pupă, într-o găurică din strapazan, trăia un crab domesticit, numit Johannes. Împreună cu papagalul, care era iubit de toată lumea, crabul era unul din membrii comunității de pe bord. Dacă omul de la cârmă stătea de veghe pe o zi însorită cu spatele la cabină și nu avea pe Johannes ca să-i ție de urât, se simțea cu totul părăsit în pustiul mării albastre. Pe când ceilalți crabi mici fugeau care încotro și se ocupau cu furtișagul ca orice gângănii pe un vas obișnuit, Johannes stătea semeț în pragul casei lui, cu ochii mari deschiși, așteptând schimbarea cârmaciului. Fiecare om de cart avea o firimitură de pesmet ori o bucățică de pește pentru Johannes și n-aveam decât să ne aplecăm spre gaură, ca el să apară în prag și să-și întindă labele. Lua în clești firimiturile din degetele noastre, fugea înapoi la gaura lui, se așeza în prag și înfuleca aidoma unui copil mâncăcios.”

(Thor Heyerdahl, ”Expediția Kon-Tiki”; trad. Șerban Andronescu, ed. Științifică, București, 1959)