vineri, 27 aprilie 2012

48h

Parcă începe să fie mai la modă termenul de 48 de ore decât cel de 24 de ore. Ai 48 de ore să faci nu ştiu ce; sună cumva mai generos şi mai serios decât 24. Îţi lasă timp de reflecţie, deci presupune responsabilitate în plus. 48 de ore e un termen pentru oamenii maturi.

Am remarcat pe rafturile unui magazin o grămadă de antiperspirante feminine, care garantează prospeţime timp de 48 de ore. Bănuiesc că ingredientul magic al lor este aluminiul; toate antiperspirantele acestea straşnice, din câte am constatat, conţin câte o sare de aluminiu. Poate mă înşel, chimia a fost o materie pe care am detestat-o fără regrete.
Oare ce fel de femeie nu se spală sub braţ vreme de 48 de ore, făcând necesară existenţa acestor produse? Probabil că bântuie pe la noi foarte multe cucoane de esenţă tare, alpiniste, lunetiste ori aşa ceva, care se dau sub braţ cu un antiperspirant în formă de grenadă, garantat 48.

luni, 23 aprilie 2012

Două amintiri din viitor

În Genuglandia se trăia destul de bine. Era de datoria statului să asigure satisfacerea nevoilor de bază ale tuturor cetăţenilor săi, acestea constând în hrană (un minim caloric, plus suplimente de vitamine, minerale şi enzime, stabilite de comisia naţională a nutriţioniştilor) şi locuinţă. De tot restul se putea ocupa fiecare, aşa cum îl ducea capul, iar majoritatea cetăţenilor se descurcau cu succes în viaţă şi nu aveau nevoie de ajutorul, pe care şi aşa îl primeau obligatoriu ,de la stat; oamenii din clasa de mijloc lucrau în întreprinderi, în general mici şi mijlocii.

Între timp, însă, s-a format o masă de oameni care, din diverse motive, nu a avut prea mult noroc în viaţă; aveau ce mânca, însă problema principală rămânea cea a locuinţelor. După multe experienţe eşuate cu stabilimente în genul falansterelor, a devenit clar că spaţiul locativ al săracilor trebuie guvernat de o disciplină de fier. Nu se cuvenea ca oamenii să doarmă în stradă, ori să provoace scandaluri în căminele de locuinţe.
Aşa încât s-a decis ca săracii să locuiască, pe durata nopţii sau ori de câte ori ar fi dorit, în închisori; acestea erau numite "închisori libere".
Când normele de convieţuire într-o închisoare liberă erau încălcate, contravenientul ajungea într-o închisoare adevărată. Procedeul era foarte simplu: cetăţeanul nu mai era lăsat să părăsească închisoarea. Practic rămânea în aceeaşi locaţie, dar camera i se transforma în celulă.
Criza economică din Genuglandia a adus foarte mulţi oameni în închisorile libere, pentru că nu îşi mai puteau permite traiul confortabil de acasă.

În continuare, a fost doar o chestiune de timp până să se ajungă la Marea Închidere, când porţile tuturor închisorilor libere au fost zăvorâte peste noapte. Guvernul nu îşi putea permite ca valul de nemulţumiri să ducă la instabilitate şi anarhie. Înăuntrul închisorilor, oamenii şi-au continuat viaţa şi producţia de bunuri materiale.

De la Marea Închidere au trecut câteva generaţii. După multe confruntări şi lupte politice, oamenii din închisori au dobândit dreptul de a-şi alege liber şeful de culoar.

***

Se spune că Voltavamerkki este cel mai mare supermarket din lume; e şi un monument de arhitectură, îmbinând într-o singură construcţie fluidă labirintul şi oceanul. 
E atât de mare încât, până azi, niciun cumpărător nu a reuşit să iasă din el. Distanţa până la o casă de marcat este enormă, iar parcurgerea ei impune evitarea oricărei abateri din drum, necesitând probabil efortul susţinut al unei vieţi. Până acum nimeni n-a fost în stare de asta.

De obicei, după multe ore sau zile, cumpărătorii încep prin a resimţi oboseala şi se culcă de-a lungul unui culoar ori pe un raft gol. Apoi li se face foame şi sete şi consumă din produsele expuse, păstrându-le ambalajele goale pentru a le plăti mai târziu; totuşi, casele de marcat sunt de negăsit. Supraveghetorii magazinului îi asaltează apoi cu oferte de angajare şi, în cele din urmă, cumpărătorii devin şi ei angajaţi ai Voltavamerkki. 
Alţii aleg o existenţă promiscuă, de fugari printre rafturile magazinului; trăiesc mâncând din mărfurile furate şi îşi fac nevoile pe ici, pe colo, atenţi la camerele de supraveghere. Nu e o existenţă prea sigură şi, de obicei, serviciul de pază şi protecţie reuşeşte să-i captureze. Ce se întâmplă după aceea cu ei nu ştie nimeni. 
De multe ori, o psihoză periculoasă pune stăpânire pe angajaţii magazinului, care încep să comită infracţiuni tocmai pentru a fi arestaţi de serviciul de pază; însă, în majoritatea cazurilor, ei urmează un tratament psihiatric şi revin apoi la locul de muncă.

duminică, 22 aprilie 2012

Viteze

O melodie care îmi place este "Du-mă acasă, măi tramvai".
Ea are şi proprietatea că, dacă o derulezi mai repede (fie şi mintal), obţii un fel de tarantella.

vineri, 20 aprilie 2012

Declasare

Mai deunăzi am vorbit cu un băiat de clasa a noua; băiat deştept, învaţă bine la marele liceu de top al oraşului. După ce ne-am salutat, însă, l-am întrebat "comment ça va" - şi a ridicat din umeri. Nu ştia ce înseamnă aia.
Păi, tu nu ştii franceză? Nu. Păi ce limbi străine învăţaţi la şcoală? Engleza şi germana. Asta e.

Îmi pare foarte rău că franceza nu se mai prea învaţă în România. Se ştie că franceza e o limbă a nobililor şi regilor, din Englitera până în Ungaria; iar engleza e o limbă peizănească, a vulgului. Fireşte, "toată lumea vorbeşte engleza"; vorba ceea, proşti, dar mulţi.
De când am dat-o pe engleză, noi, românii, am devenit foarte vulgari. De când am renunţat la studiul asiduu al limbii franceze, suntem nişte declasaţi; şi ne merge din ce în ce mai rău.

Nu trebuie să-ţi placă poporul francez ca să-ţi placă franceza; nici regilor Angliei, deşi vorbitori de franceză, nu le prea plăceau francezii.
Când eram în clasa a XII-a am cunoscut un francez, un băiat cam de vârsta mea. Părerea mea e că vorbeam franceza mult mai bine decât el, habar nu avea de subtilităţile gramaticale.

Din păcate, însă, nu prea mai ştiu nici eu franceza. De când nu m-am mai ocupat de ea, a început şi mie să-mi meargă prost. Măcar acum ştiu de ce.

joi, 19 aprilie 2012

Comunismul şi Pământul-Mamă


"Sunt măr de langă drum şi fără gard.
La mine-n ramuri poame roşii ard.
Drumeţule, să iei fără sfială,
Că n-ai sa dai la nimeni socoteală.
Iar dacă vrei s-aduci cuiva mulţam,
Adu-l ţărânei ce sub mine-o am.
E ţara ce la sânul ei ne ţine,
Hrănindu-ne pe tine şi pe mine.
Când se-ncălzeşte-n primăveri sub soare,
În mine sunt puzderie de floare,
Iar vara, adăpat din sucu-i sfânt,
Cu crengile mă-ndoi până-n pământ,
În semn de prea adâncă plecăciune,
De tot ce-aş vrea să spun şi nu ştiu spune."

( Mihai Beniuc, "Mărul de lângă drum" )

Versuri foarte frumoase, al căror adevăr se revendică din cultele neolitice.

miercuri, 18 aprilie 2012

Ursul, mielul şi mierea

De la vârste destul de fragede, copiii învaţă să asocieze ursul cu mierea. Există multe poze cu ursuleţi pofticioşi mâncând miere din borcan ori devorând faguri, există chiar şi borcane în formă de urs pline cu miere, sugerând că ursul poate mânca atâta miere până se umple complet.
De fapt, ursul nu are nicio contribuţie la producerea mierii, el doar o consumă într-un mod destul de nemeritat.
Prin asocierea dintre urs şi miere, copilul învaţă să aibă un comportament oportunist şi predator. Găseşti ceva bun? înhaţă-l, mănâncă-l şi nu-ţi mai pune probleme etice.

Între miere şi miel există o legătură indisolubilă; în limba franceză, "miel" înseamnă chiar miere. Probabil că de aceea ursul, carnivor ocazional, dar feroce, atacă nu doar stupii, ci şi stânele din Carpaţi.

Dacă aş fi urs, când aş năvăli la stână nu m-aş repezi să înfulec miei, oi şi berbeci, ci aş da iama la putinile cu brânză. Carnea de miel sau oaie mi se pare aproape necomestibilă, însă brânza de oi îmi place. Ursul din natură, însă, este foarte inconsecvent; când mătrăşeşte un stup, nu mănâncă albinele din el, ci mierea lor. În schimb, de la stână nu mănâncă brânza, ci oile. Foarte ciudat.

Mi s-ar părea mult mai normal ca borcanele de miere să nu mai fie în formă de urs, ci de miel. Mieluţul are ceva floral şi metafizic.

luni, 16 aprilie 2012

Păsări marine

(amintire din Cretacic)

Scophtalmornis - sau pasărea-calcan - trăia în Cretacicul târziu. Spre deosebire de păsările acvatice de azi (pinguini, pescăruşi etc.), era o pasăre integral acvatică; trăia, zbura şi se oua doar în apa mărilor calde, la adâncime mică.
Ouăle păsării-calcan pluteau la suprafaţa mării, fiind clocite de către soarele tropical. Pasărea-calcan stătea pe fundul apei, semiîngropată în nisip, supraveghindu-le atent cu ajutorul ochilor ei telescopici. Avea o vedere foarte bună, putând să distingă de pe fundul mării şi obiecte din atmosferă, de exemplu prădătorii aerieni. Din când în când, ieşea la suprafaţă ca să respire, să rearanjeze ouăle şi să cârâie.
De multe ori, animalele care voiau să îi fure ouăle îi cădeau victimă, pentru că, pe lângă faptul că era o mamă iubitoare şi atentă, era şi ea un carnivor vorace.
Când eclozau, puii de Scophtalmornis semănau cu nişte răţuşte, însă după câteva zile începeau să semene cu un calcan.


(sursa imaginii- wikipedia; imaginea reprezintă nu o pasăre-calcan, ci un calcan)

miercuri, 11 aprilie 2012

Laika


Inspirat de postul meu anterior, mi-am adus aminte de căţeluşa Laika - http://ro.wikipedia.org/wiki/Laika

Se numea Laika pentru că era laică, aşa cum se cuvine unui câine sovietic.
("LÁIC ~că (~ci, ~ce) și substantival Care nu ține de biserică; care este independent față de confesiunile religioase; mirean; lumesc." - cf. NODEX )















De pe ro.wikipedia aflăm că:
"Căţeluşa ce va primi ulterior numele de Laika a fost găsită şi selectată dintre câinii care vagabondau pe străzile Moscovei. Oamenii de ştiinţă sovietici au decis presupunând că animalele provenite din astfel de condiții sunt adaptate şi pot îndura mai bine condiţiile de frig extrem si foamete. Subiectul ales, Laika, era o corcitură femelă în greutate de cinci kg şi în vârstă de aproximativ trei ani" 

Părerile asupra morţii Laikăi sunt împărţite. Opinia mea este că, deşi a fost un câine laic, a murit în urma unui sacrificiu păgân în toată regula. Sovieticii au oferit în acest mod un câine zeilor Cosmosului, pentru ca aceştia să le fie favorabili lor şi omenirii în explorările care vor urma.


marți, 10 aprilie 2012

Terraformizare

Dacă, dincolo de siguranţa costumului presurizat, un astronaut ar scăpa un fâs pe planeta Marte, din bacteriile astfel proiectate în atmosfera rarefiată s-ar dezvolta noi -şi, probabil, bizare- forme de viaţă. Dar cu ce drept?

Se pare că omenirea se pregăteşte de ceva mai mult decât atât; există planuri de terraformizare a lui Marte. Unii vor să facă din Marte un fel de Pămânţel, să se implice trupeşte în evoluţia fizico-chimică a planetei roşii.
Se spune că vreo 10 mii de pământeni ar putea forma cândva un fel de colonie muncitorească pe Marte. O imensă provocare. Aş pune şi eu câţiva pe lista celor 10000.
Părerea mea e că ar fi mai bine deocamdată să lăsăm planetele în legea lor, acolo se petrec nişte chestii care ne depăşesc. N-ar trebui să lăsăm pe alte planete nici măcar o urmă de pas. Şi ce dacă acolo sunt aparent doar praf şi bolovani? Poate că au şi acestea viaţa lor; sunt şi ele, ca şi noi, o formă a evoluţiei. Ar trebui să le lăsăm destinul în seama propriului lor potenţial.

În orice eventualitate, e bine ca viitorii oameni extratereştri să cunoască totuşi legea nr. 0 a supravieţuirii în spaţiul cosmic: Nicio fiinţă mai inteligentă ca tine nu are dreptul să te mănânce.

Lista neagră a reclamelor

În principiu nu sunt împotriva reclamelor; uneori mă uit la publicitate din simplu interes, ca să casc şi eu ochii la ceva, să zicem.
Mă deranjează însă foarte tare reclamele de pe internet, acelea de tip hop-ţop, care la un moment dat îţi umplu ecranul fără ca tu să fi dorit asta vreodată şi nu mai ştii cum să procedezi ca să le închizi. O să fac o listă cu absolut toate produsele la care se face reclamă în acest mod patibular şi nu o să le cumpăr niciodată, indiferent cât ar fi de bune pentru omenire, în toată viaţa mea, care şi aşa e destul de scurtă.
La cerere, o să trimit doritorilor "lista neagră", scanată (o scriu cu un pix vechi pe hârtie reciclată şi o să o port mereu cu mine la cumpărături).

duminică, 8 aprilie 2012

Farmacii

Nu prea ştiu care e faza cu cardurile de fidelitate. De exemplu, eu am strâns de-a lungul timpului carduri de fidelitate de la vreo 4-5 reţele de farmacii. Nu ştiu dacă nu cumva chestia asta e pedepsită prin lege, ca bigamia. Eu am deja un harem de farmacii (şi nu numai farmacii).
Îmi plac cardurile, sunt lucioase şi colorate; când mi se propune să îmi fac un card din ăsta, dacă e gratis, nu refuz niciodată. Când o să am timp, o să rup cu grijă un card şi o să mă prezint la farmacie să spun că mi s-a rupt din greşeală şi aş dori unul nou. Ar fi super să mi-l lase şi pe cel vechi.

 O altă chestie ciudată la farmacii e că nu am remarcat până acum decât un singur farmacist bărbat, care însă e responsabil mai mult cu chestiile naturiste. În evul mediu toţi farmaciştii erau bărbaţi, probabil că acum femeile se răzbună. Până şi la Muzeul Farmaciei din Sibiu ghizii erau femei.

De ce este cucul lugojean?


Când eram mic mă emoţiona nespus de mult cântecul „Cucule, pasăre sură”:

"Cucule, pasăre sură, cuc, cu-cu, 
Cucule, pasăre sură, cuc, cu-cu, 
Ce tot cânţi la noi pe şură 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu. 
Ce tot cânţi la noi pe şură 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu. 


Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete, cuc, cu-cu, 
Ori ţi-e foame, ori ţi-e sete, cuc, cu-cu, 
Ori ţi-e dor de codrul verde 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu, 
Ori ţi-e dor de codrul verde 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu. 


 Nu mi-e foame, nici mi-e sete, cuc, cu-cu, 
Nu mi-e foame, nici mi-e sete, cuc, cu-cu, 
Ci mi-e dor de codrul verde 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu. 
Ci mi-e dor de codrul verde 
Cuculeană lugojeană, cuc, cu-cu." 



Uneori îmi dădeau lacrimile; când realizam cât de dor îi este cucului de codrul verde, mi se făcea dor şi mie. M-aş fi tot dus în codrul verde, pentru totdeauna.

Aveam o singură nelămurire: de ce se spune „cuculeană lugojană”? Era vorba de o cuculeană sau un cuc din oraşul Lugoj?
Oare toţi cucii sunt într-un fel lugojeni? Este Lugojul un fel de centru mondial al cucului, ori o patrie-mamă?





























Am fost de mai multe ori în Lugoj. Când se lasă seara, oraşul pare acoperit de aripa uriaşă a unui mare Cuc cosmic.


(sursa imaginilor este wikipedia)

vineri, 6 aprilie 2012

Floare ce sunt

"For oft, when on my couch I lie 
In vacant or in pensive mood, 
They flash upon that inward eye 
Which is the bliss of solitude; 
And then my heart with pleasure fills, 
And dances with the daffodils."

 (de William Wordsworth , născut pe 7 Aprilie 1770 )

 Tocmai am aflat că sunt un daffodil, completând acest mic test de personalitate floristică - http://www.thisgardenisillegal.com/flower-quiz

Asta da narcisism.

Vin Floriile :)

luni, 2 aprilie 2012

O abordare a fenomenului de ghinion

Pentru că am oarecare tangenţe cu vânătoarea, m-am gândit să privesc ghinionul ca pe un insucces la vânătoare.

Se spune că un leu singur are o rată a succesului la vânătoare de 17-19%, iar leii care vânează în grup - de 30%.
Ar trebui ca leul să aibă o perspectivă destul de sumbră asupra vieţii - din 5 lucruri pe care le începe, îi reuşeşte maxim unul. Totuşi, leii par destul de optimişti, deşi nu prea veseli.

Mult mai bine e să fii hienă în grup. Grupul de hiene are un succes la vânătoare de 74%, în timp ce o hienă singură - de doar 15%. Totuşi, dacă ai succes cu grupul respectiv, partea proastă e că trebuie să-ţi împarţi prada cu hienele.

Aşa stând lucrurile, trebuie să ne privim realist, cu compasiune şansele, ca nişte carnivori vicioşi ce suntem.