vineri, 17 august 2012

Viaţa din apă

În aceste zile secetoase mi-am adus aminte că, în copilăria mea, lucrurile stăteau cu totul altfel.
Pe maidanul care pe atunci se întindea în spatele blocului se afla o depresiune naturală, adâncă de vreo 15-20 de centimetri şi în permanenţă umplută de apa ploilor. Pe timp de iarnă balta devenea un mic patinoar, în care majoritatea patinatorilor nu aveau patine; iar în restul timpului era de obicei plină cu mormoloci.

Mormolocii, aceşti mirabili pui de broască, exercitau o fascinaţie profundă asupra noastră şi a copiilor de la blocurile vecine. Distracţia zilnică era să iei un borcan de acasă, să pui în el apă (de la robinet sau din baltă, părerile erau împărţite) şi să îl umpli cu mormoloci.
Spre seară soarta mormolocilor prinşi devenea incertă. Unii copii, cu părinţi mai permisivi (sau alcoolici) îi puteau duce acasă. Dar în general borcanele erau golite, iar mormolocii erau aruncaţi înapoi în baltă sau aiurea. Presupun că, la fel ca şi oamenii, nu toţi mormolocii au acelaşi noroc în viaţă.

Într-o zi, însă, s-a întâmplat ca mormolocii să aibă un răgaz de câteva ceasuri în agitata lor existenţă. Totul a plecat de la un băiat înalt, cu zulufi blonzi, pe nume Mircică.
Ceata de copii forfotea, ca de obicei, pe malul bălţii sau chiar în baltă, pentru captura zilnică. Mircică, însă, privea meditativ spre luciul apei.
-Ce faci, Mircică? l-au întrebat tovarăşii de aventură (băieţi mai mari ca noi, care aveau prioritate la pescuit).
-Şşşşt ! a făcut atunci Mircică. Urmăresc viaţa din apă.
Din clipa aceea toţi ne-am abandonat borcanele şi am urmărit şi noi în linişte viaţa din apă, până la sfârşitul zilei. Mare lucru nu se putea observa, dar era deosebit de interesant.
A doua zi, însă, toţi copiii -inclusiv Mircică- au revenit la îndeletnicirile tradiţionale.

Într-o zi Mircică a venit la noi, copiii mai mici, cu un manual de zoologie, să ne arate fel şi fel de animale de pe lumea asta. Aici, însă, îşi găsise naşul, pentru că eu, aşa mic cum eram, ştiam pe de rost Atlasul Zoologic.
Pe o pagină era desenată, parcă, o scenă in Delta Dunării, iar eu am zărit nişte păsări inconfundabile.
-Astea-s egrete ! am izbucnit plin de încredere.
-Nu... a răspuns Mircică, zâmbind onctuos. Sunt păsări de baltă.

2 comentarii:

  1. Si eu eram un fan al Atlasului Zoologic in copilarie. Preferatele mele erau paginile cu dinozauri. Ii admiram, dar in acelasi timp imi era tare mila de ei, cei mari spunandu-mi ca au disparut de mult, de foarte mult timp.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu aveam şi "Lumi geologice dispărute", de Iustinian Petrescu.

      Ștergere