luni, 30 ianuarie 2012

Contagioase

Pe la serviciu bântuie un microb; el generează o boală a copilăriei pe care am avut neşansa de a nu o face în copilărie. Din cauza asta la serviciu mă simt foarte timid, iar acasă îmi scufund mâinile şi urechile în spirt sanitar.

E posibil ca nici asta să nu ajute, pentru că microbii se adaptează. Există un microb apărut înainte de anii 90, pe nume Tzuicarius vertiginosus , care supravieţuieşte în mediul steril oferit de acele cadouri mici, dar tari, înmânate medicilor care, ca în banc, nu beau nici flori, nici bomboane.

Tzuicarius are ca mediu natural ţuica; însă, o dată cu reforma sistemului medical, a devenit mult mai puţin mofturos. S-a adaptat la alcoolul sanitar, iar după ultimele cercetări se bălăceşte cu graţie şi în formol, fără să-l doară citoplasma.
Mai jos ataşez o imagine a lui Tzuicarius vertiginosus în sucul gastric:

Se pare că acest microb infam se pregăteşte să atace şi distileriile scoţiene, ba chiar şi pe unchiul Jack din Tennessee. Unii spun că început să-i placă alcoolul de origine agricolă; se ştie că, după ce te obişnuieşti cu ceva, începe să-ţi şi placă.

Deocamdată nu-mi rămâne decât să sper că alcoolul sanitar cu care îmi tratez mâinile e încă neinfestat. Undeva în univers, însă, microbul şi microbiţa îşi fac de cap, plănuind distrugerea umanităţii.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Budeukbul

Unul din puţinele seriale tv pe care le-am urmărit cu sârguinţă este "Jumong"; un serial coreean. Personajul cel mai interesant era unul negativ, pe nume Lordul Budeukbul. Aş pune o poză cu el, dar n-am găsit niciuna relevantă.
Budeukbul putea să privească pe sub propriii ochi; era de-a dreptul crâncen. Mă făcea să-mi aduc aminte dictonul "cave canem". Nu te pui cu Budeukbul, îl laşi în ale lui. Noroc că avea rază scurtă de acţiune; în stilul în care îşi ridica ochii spre fruntea aplecată nu putea să vadă prea departe.

De multe ori mă uitam la film doar ca să-l văd pe Budeukbul, aşa cum mă uit la "Doi bărbaţi şi jumătate" doar pentru Charlie. Foarte negativ Budeukbul ăsta, mare caracter.

vineri, 27 ianuarie 2012

Demonul antivacanţei

Pentru mine, vacanţa este o cale a Adevărului.
Din păcate, însă, oricât de ciudat ar părea, oamenii îşi doresc foarte rar vacanţa; de obicei, doar atunci când ajung la o epuizare existenţială. Afirm cu toată încrederea că un om în stare bună şi care nu îşi simte apropierea morţii nu vrea în mod obişnuit să fie în vacanţă, ci să lucreze şi chinuie Universul.
În orice om, oricât de relaxat, există o încrâncenare perversă şi absurdă, cu atât mai periculoasă cu cât este mai ascunsă; fiecare om e un rege Xerxes care bate marea cu lanţul.

Suntem într-un fel sau altul autocondamnaţi la trudă, striviţi sub piciorul (dotat cu toc cui) al demonului antivacanţei, înotând fără speranţă în mâzga malefică.


joi, 26 ianuarie 2012

Ora globală

Chestia asta cu fusele orare mi se pare foarte nelalocul ei. Mult mai bine ar fi ca la un moment dat să fie aceeaşi oră pe tot Pământul. Probabil că la unii ar fi noapte pe la 3 după amiază; norocul lor.
Şi orarul de lucru ar trebui să fie la fel, de la 9 la 17 pentru toată lumea.

Poate că unii vor fi nemulţumiţi de faptul că se trezesc noaptea şi dorm ziua; acestea sunt manifestări primitive, atavice. Până la urmă vom ajunge la acea maturitate şi detaşare care să ne permită să privim dincolo de acest fals inconvenient; mult mai important este consensul global.
Probabil că la populaţiile cu activitate nocturnă vor apărea nişte mutaţii, care ar putea fi contracarate de ingineria genetică; aceasta va crea noi locuri de muncă, dacă nu cumva oamenii vor prefera să rămână mutanţi naturali, rasişti mândri de genele lor ori umanitari luptând pentru combaterea discriminării.

miercuri, 25 ianuarie 2012

Capitalism

Fiecare din oameni simte impulsul de a lupta pentru ceva , aşa încât ajung deseori să-şi neglijeze propria persoană. Vezi destui revoluţionari, artişti cu părul vâlvoi care se consumă pentru o chestie sau meta-chestie, fără să ţină cont de sănătate şi alte implicaţii. Nu ştiu dacă e bine aşa.
Oamenii au prea des sentimentul nimicniciei, caută fiinţa pe te miri unde sau pe niciunde, uitând că ne-am născut cu existenţa în buzunar (deşi eram, se pare, în fundul gol).

Trebuie să te ocupi de tine şi atât, ceva mai bine decât a făcut-o mama când erai mic. Atunci vei începe să iradiezi bunăstare autentică, ca Soarele de pe cer, ca Ştefan cel Mare. Lumina ta va încălzi şi alte suflete, va declanşa acea germinaţie stelară care ne va face pe toţi frumoşi şi graşi spiritual.
Orice e bun, pozitiv, uman şi transcendent rezultă logico-matematic din interesul propriu, pe care e bine să-l cultivăm atent, ca pe o floare rară.

marți, 24 ianuarie 2012

Profesori

Eu şi colegii mei de şcoală am rămas multă vreme ataşaţi de tovarăşa învăţătoare din clasele 1-4. Când am intrat în clasa a cincea ni se părea că am rămas singuri în univers; dar, până la urmă, ne-am adaptat.
Pe vremea când eram în liceu, însă, tovarăşa-doamna învăţătoare nu mai era învăţătoare, ci angajat de succes al unei firme. Ţin minte că am rămas un pic pe gânduri când am aflat vestea; era ca şi când un drum s-ar fi închis în urma mea. Destul de trist, cu toate că drumul are sens unic şi oricum nu te mai poţi întoarce.

Profesorii care mi-au plăcut -oameni serioşi- şi-au văzut de drum: cancer, infarcturi, iar unul din ei a intrat cu motocicleta sub un camion. Acum -prin forţa împrejurărilor- încep să-i apreciez mai mult pe cei care au rămas în viaţă.
O să încerc să-i mai vizitez câteodată, chiar dacă nu m-am ataşat deloc de ei; cred că poţi afla oricând foarte multe lucruri de la un profesor. Oamenii aceştia cu pălărie sunt ca nişte ciuperci fermecate într-o pădure ostilă.

luni, 23 ianuarie 2012

Regula de uraniu

Este bine ca nivelul virulenţei să nu îl depăşească pe cel al inteligenţei.

(Din această cauză am mereu în dotare mari rezerve de bunătate.)

Nerespectarea acestei reguli duce la urâţirea constantă şi durabilă a lumii, de la dispariţia marilor dinozauri încoace. Deseori te trezeşti devorat de forţe cretine şi implacabile.


duminică, 22 ianuarie 2012

Colegi

Cu câţiva ani în urmă mi-am anunţat toţi colegii de serviciu, cu o lună înainte, ce mi-aş dori de ziua mea. Era vorba despre cartea "Fiinţă şi timp" ( Heidegger ). Le-am indicat exact librăria de unde pot să o cumpere (inclusiv orarul librăriei), preţul cărţii şi cât îi revine de plătit fiecăruia, în condiţiile unei contribuţii egale (le revenea câte o sumă rezonabilă). Mi-au cumpărat cu totul altceva, considerabil mai scump, o chestie de care nu aveam nevoie şi de care nu-mi mai aduc aminte.

Altădată i-am convocat la o masă rotundă şi le-am zis "Buey, hai să ne băgăm fiecare în câte un partid, din alea care au şanse la parlament. Prin tragere la sorţi, ca pe urmă să ne fie bine la toţi; dacă iese nasol după alegeri, eventual ne dăm demisia." Cotoarbele n-au vrut...

Colegii mei sunt nişte persoane imposibile, dar nu-şi dau seama de asta. În plus, mă sună uneori în weekend ca să ieşim la o bere, având impresia greşită că aş avea chef să-i văd şi în afara orelor de serviciu.

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

Hrană vie

Să vezi o pisică mâncând un şoarece nu e chiar spectaculos. Mult mai interesant mi se pare să vezi o găină mâncând un şoarece. E o scenă care îţi aduce aminte de vremea când dinozaurii stăpâneau Pământul.

Din cauza designului evolutiv, găinii nu îi este tocmai uşor să înghită rozătorul. Coada şoarecelui atârnă în afara ciocului, iar pasărea exoftalmică duce o luptă agonizantă; prin smucituri repetate, şoarecele e propulsat pe tract, în timp ce ochii bulbucaţi ai găinii privesc la infinit.

*

Când eram mic mă fascina o pasăre carnivoră numită Phororhacos sau Phorusrhacos.



(imaginea e de la 1901, publicată pe wikipedia)

Phororhacos îşi hăcuia prada cu ciocul, ceea ce mai paşnica găină nu e prea capabilă să facă. Deocamdată, cel puţin.

joi, 19 ianuarie 2012

Stau acasă

Am fost de multe ori şi în stradă. Acum nu merg, pentru că este frig; nu mi se pare corect să strig în frig contra unor creaturi care stau la căldură. Cu ce mă încălzeşte? Ce îi doare?
Greva ar fi o idee, dar am mai fost în grevă de unul singur.

Am menţionat mai demult că aş intra nu în greva foamei, ci în greva chefului. Mi-aş scoate în stradă o masă mare şi un fotoliu comod şi aş trage un chef monstruos, împreună cu alţi câţiva grevişti aleşi pe sprânceană. Mâncăruri fine (dar şi mai grosiere, când ne plictisim), băutură cât cuprinde, ierburi (legale), lăutari, dansatoare cu buricul, tot tacâmul. Banii i-am procura din donaţii (care sunt sigur că, pentru o asemenea întreprindere, ar exista). Fireşte, ne-ar trebui şi nişte bodyguarzi care să ne apere de persoanele -foarte numeroase- care nu au simţul comunităţii şi spirit civic. Acestor bodyguarzi le-aş azvârli din când în când peste umăr câte o ciosvârtă; să mănânce şi ei, chiar dacă nu iau parte la protest. Aşa e omeneşte.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Nume de străzi

Când merg pe o stradă numită "Ion Creangă", mi-ar plăcea să văd câteva personaje din poveştile lui Creangă.
În lipsă, ar fi bune şi nişte statuiţe colorate, înfăţişându-i artistic, cu bun gust, pe Ivan Turbincă, Soacra cu trei nurori ori Ursul păcălit de vulpe. Nu trebuie să te împiedici de ele pe stradă, dar...pe-acolo, discret, să le vadă cine se uită şi în jurul lui.

Pe Aleea Castanilor ar trebui probabil să fie castani. Închipuiţi-vă că nu sunt castani, ci plopi, ceea ce îmi generează o nelinişte metafizică.

Pe strada Fericirii ar trebui plasat măcar un citat despre fericire; că, uite, treci pe-acolo şi habar nu ai. Pe strada Biruinţei, ceva cu Nike.

Fiecare stradă ar trebui să-şi aibă propriul festival, la o dată stabilită în acord cu numele ei, când toţi riveranii să aibă zi liberă, cu condiţia să nu-şi părăsească strada şi să participe la un chef în mijlocul ei.

Tineri în luptă

"Am vazut la A3 (un fel de Europa Libera pe stil nou) manifestanti din zona de la matale. 98% persoane in etate, extrem de active, cu simt revendicativ acut."

Domnule, cu ei defilăm. N-am văzut faza, dar mi-ai adus aminte de un vecin (Dumnezeu să-l ierte!), care pe la 90 şi ceva de ani era încă o persoană foarte activă. Dacă trăia, poate că îl vedeai şi pe el.

Cred că până la 70 de ani un om nu-şi dă seama ce vrea cu adevărat în viaţă. Dacă vrem să schimbăm în bine ţara asta, ne trebuie un fel de organizaţie de tineret formată din oameni de bizuială, cu vârsta minimă 70 de ani, care să pună lucrurile la punct. (Poate că în alte ţări merge şi altă reţetă, la noi eu cred cu sinceritate că asta e singura soluţie).

Din rândurile lor s-ar putea forma eventual armata profesionistă (şi de amatori) a ţării. Competenţă, dedicaţie, energie, patriotism. În plus, eroii glorioşi la datorie ar mai ajuta bugetul care -se ştie- e vampirizat de foarte mulţi pensionari.


luni, 16 ianuarie 2012

Subiect şi predicat

Cândva am avut în grila de programe tv History Channel. Mă pasionează reconstituirile istorice, aşa că într-o seară, pe la ora 10-11, m-am instalat comod în faţa televizorului, cu o cană cu ceai.
Era ceva cu Marc Antoniu şi Cleopatra, din câte mi-am dat seama; consumau şi ei ceva băuturi, înconjuraţi de sclave şi sclavi. Apoi sclavii s-au retras, iar în scurt timp Cleopatra şi Marc Antoniu şi-au intrat în atribuţii, ca să zic aşa, "luptă, luptă si dă-i, si dă-i si luptă" - vorba lui Agamemnon Dandanache. "Al dracului, ce realist prezintă ăştia istoria!" am exclamat eu în gând, oarecum prins pe nepregătite. Prezentarea era într-adevăr deosebit de realistă, însă documentarul nu era despre Cleopatra şi Marc Antoniu, ci despre filmele deocheate.

Mi se întâmplă lucruri similare cu multe documentare văzute la tv, în sensul că nu-mi dau seama despre ce se vorbeşte atât de asiduu; chiar şi în filmul vieţii mele subiectul îmi cam scapă.

Problema este că în propoziţiile de tipul "S este P" , ţi se înfăţişează în general doar P. Subiectul rămâne necunoscut; foarte rar îţi dai seama despre cine se vorbeşte cu adevărat în propoziţie.

Ultimul documentar pe care l-am văzut la History Channel era cu Hannibal (cartaginezul, nu Hopkins). Nu s-a întâmplat nimic asemănător filmului cu Antoniu şi Cleopatra. În tot documentarul am numărat vreo 5 oameni (printre care şi Hannibal) şi un elefant. Cred că încăpeau cu toţii pe spinarea elefantului, dar preferau să meargă pe jos. Hannibal mi-a dat impresia unui om cumsecade şi foarte preocupat. Cred şi eu.

duminică, 15 ianuarie 2012

Câinii cu covrigi în coadă

Unul din cele mai tentante alimente este, pentru mine, pâinea (cu diversele ei variante de patiserie). Din această cauză am tendinţa permanentă de îngrăşare.
Unii spun că nu poţi slăbi în timpul iernii, pentru că organismul are tendinţa de a depune straturi de grăsime protectoare (împotriva frigului); totuşi, ursul slăbeşte doar iarna, iar în restul anului se îngraşă.
Eu bănuiesc că e simplu să slăbesc: nu mai mănânc pâine, nici alte derivate de făină. Când însă ai soluţia în buzunar, devine greu să o pui în practică; când e prea simplu să faci ceva, e ca şi când ai comite un act vid, mecanic, nedemn de o fiinţă omenească şi mai potrivit poate pentru un braţ robotic ori un calculator de buzunar.

Mai nou, însă, pâinea mi se pare scumpă; am dat ieri 4 lei pe o pâine de 500 de grame, 1 leu pe un kil de cartofi şi 8 lei pe o cutie hexagonală de chokotoff. Ar fi o chestie să mănânc chokotoff în loc de pâine, dar nu merge întotdeauna.
Cu această scumpire a pâinii mi se pare că ne aflăm din ce în ce mai departe de acel tărâm ideal, de basm, în care câinii umblă cu covrigi în coadă. Deocamdată avem câinii, dar e ca un avans fără salariu.
Se ştie că tărâmurile de basm conţin multe paradoxuri; de exemplu, dacă ar umbla câinii cu covrigi în coadă, l-ar tenta pe cineva covrigii din coada câinelui ? Poate doar dacă e un câine robot japonez, dar în acest caz s-ar duce tot farmecul basmului.

Când câinii cu covrigi în coadă dau din coadă, covrigii se învârt ca o hula-hoop; cred că acesta e tâlcul poveştii. Chiar dacă nu i-ai lua din coada câinelui, arată frumos şi îi mănânci din priviri.



Viaţa la ţară

Eu am o părere foarte bună despre viaţa la ţară; şi despre ţărani, în general. Vă pot spune o mulţime de lucruri minunate, nostime ori chiar sublime legate de acest subiect.
În realitate, însă, viaţa la ţară (şi mai ales munca la ţară) nu îmi prea place, pentru că mi se pare grea. În sinea mea sunt un orăşean, un om al târgului mic; unul care s-ar scula devreme doar pentru a-şi bea cafeaua cu câţiva amici, la cafeneaua din colţul străzii, cu ziarul local în faţă, ascultând critic ultimele bârfe.

Dacă aş avea o casă la ţară, aproape sigur n-aş ţine niciun animal domestic productiv. Poate nici măcar un câine. Îmi plac animalele sălbatice, iar pentru cele domestice am un soi de compasiune amestecată cu dubiu. Ar fi utilă totuşi o pisică, pe care aş ţine-o 100% nemâncată, întru nimicirea rozătoarelor; însă, pentru acest lucru, e mult mai eficientă o cucuvea.

Mi-aş dori totuşi o casă la ţară pentru următoarele dotări de vis:

1. O afumătoare (cu fum rece )
Aş face peşte afumat, plus tot soiul de pastrame, cârnaţi şi brânzeturi afumate care îmi fac deliciul matinal.
Nu m-aş pricepe să construiesc singur o afumătoare, dar am un prieten la care pot apela. Nici el n-a construit în viaţa lui o afumătoare, dar are o carte care tratează despre asemenea alcătuiri; iar cartea este citită din scoarţă-n scoarţă.
I-am spus cândva că aş vrea să-mi construiesc o afumătoare şi mi-a schiţat imediat, pe un colţ de hârtie, vreo trei variante de construcţie.

2. Un cazan de ţuică
Aici nu mai are rost să comentez; orice om cumsecade îşi doreşte acest obiect pe care n-ai cum să-l amplasezi în condiţii urbane.

3. O pivniţă încăpătoare
Dotată cu butoaie (pline) din lemn de stejar şi dud, rafturi largi şi un hamac în care să-mi petrec zilele călduroase de vară.

P.S. Aş mai putea să zbier de unul singur prin curte, să râd ciudat şi să fac tot felul de zgomote năstruşnice. Le-aş inspira probabil teamă vecinilor, ceea ce e OK, pentru că nu-mi prea place să primesc vizite.

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Doi cocoşi

Un cocoş e bibelou,
şi-un cocoş e farfurie;
amândoi, precum se ştie,
n-au ieşit din niciun ou.

Un cocoş puţin cam gras
şi-un cocoş foarte turtit
din Horezu hărăzit
pe vecie să stea treaz

cu un ochi privind văzutul,
cu altul - acolo unde
niciun ochi născut din lutul

lumii noastre nu pătrunde.
Doi cocoşi; în fapt sunt unul,
altfel ies doar cioburi multe.

joi, 12 ianuarie 2012

Poeţi latini

Mai demult credeam că poetul Virgiliu a inventat virgula. Din cauza asta mi se părea un tip sobru, rezervat şi foarte atent; un fel de ceasornicar al literaturii. Virgula se poate folosi pentru enumeraţie, iar cel care enumeră este un tip minuţios.

Horaţiu mi se părea mai de-al nostru, pentru că aveam vreo patru-cinci cunoscuţi cu numele Horaţiu (cei de vârsta mea se numeau "Horică"), fără să-i mai pun la socoteală pe "Horia" (care mi se păreau din aceeaşi oală). Horaţiu era deci un fel de român neaoş care a parvenit cumva în istoria literară a Romei antice.

Despre Ovidiu ştiu că era din Constanţa, un loc destul de exotic. Ca să ajungem acolo cu trenul trecea o seară, o noapte şi o dimineaţă. Am auzit că a scris versuri frumoase; dacă era din Constanţa, sigur mergea la plajă în antichitate. Îşi ducea viaţa printre nisipuri şi scoici şi probabil că medita poetic în centrul unei scoici uriaşe, ca un Afrodit născut din valurile mării.

Vreau să fiu ziarist

Reiterând nişte exprimări mai vechi, vă spun că vreau să mă fac ziarist.
Nu la orice fel de ziar, ci la unul din acelea care se scriu pentru oamenii consideraţi în genere mulţi şi proşti; în realitate, ei nu sunt chiar atât de proşti, nici chiar atât de mulţi. Vreau să lucrez la un ziar din ăla cu cancanuri, bârfe, paparazzi, poze cu ţâţe, tâmpenii crase şi mahalagisme execrabile.
Dacă ştii să citeşti un asemenea ziar, afli mult mai multe lucruri despre lume şi ceea ce se întâmplă în lume decât dintr-un jurnal "respectabil".

Părerea mea e că redactorii de acolo se distrează de minune scriind artistic acele idioţenii exemplare; şi mai sunt şi plătiţi, probabil destul de bine. Ce tare trebuie să fie! Te distrezi bine la job şi pe urmă te întorci acasă ca să te ocupi de lucrurile serioase: hobbyuri, viaţa de familie, studii etc.

Într-o redacţie de tabloid am înţeles că există un tip numit "cap limpede", al cărui cap, după cum spune şi numele, nu conţine nimic. Ceea ce scrii trebuie să treacă prin "capul limpede" cu viteza luminii în vid. Dacă nu, înseamnă că trebuie să îţi îmbunătăţeşti reflexele de scriitor. Din moment ce produsul tău se împiedică de nimic, înseamnă că îţi dai singur cu stângul în dreptul.

P.S. Oferta de forţă de muncă prezentată aici este cât se poate de serioasă, dacă vă interesează vă rog să mă contactaţi.

miercuri, 11 ianuarie 2012

Voci din basme

M-am tot gândit cum trebuie să sune vocea personajelor din basme; cele negative, pentru că acestea prezintă interes.

Baba Cloanţa cred că are o voce subţire de rocker; dacă rockerul are vocea mai groasă, este Muma Pădurii.

Zmeul are o natură reptilian-aeriană; el mai şi zboară (tras de aţă, mai ales când bate vântul).
Când deschide gura, zmeul îşi începe discursul cu o voce crocodiliană, care evoluează spre zgomotul de motor cu reacţie al unui supersonic. Are ceva metalic şi gura îi pârâie intermitent ca şi când s-ar ciocni nişte solzi.
Zmeul zmeilor face ca o rachetă; îşi începe orice cuvântare cu numărătoarea inversă.

vineri, 6 ianuarie 2012

Un fel de bilanţ

Anul Nou 2012 mi-a adus în fine recunoaşterea: într-un moment de sinceritate, soră-mea mi-a spus că sunt un dinozaur!
Crăciunul a fost mirific. Abia aştept Crăciunul viitor. Îmi doresc nişte jucării, dulciuri şi ciorbă. O ciorbă aburindă sub brad = Christmas dream!

luni, 2 ianuarie 2012

Anca şi Zorin

Încep acest an chiar cu o amintire din Cretacic; e vorba despre două personaje din oraşul meu, care pe vremea aceea erau liceeni.

Despre Anca nu prea am ce spune; apare prima în titlu doar din cauza ordinii alfabetice. De fapt, ar trebui să menţionez că era blondă (de la natură) şi arăta bine, chiar foarte bine pentru majoritatea oamenilor; chiar şi pentru un băiat de 10-11 ani, cât aveam atunci.
Zorin, însă, mi se părea cu adevărat fascinant, pentru că avea o ditamai freză afro. Probabil că profesorii nu se legau de acest amănunt pentru că omul era foarte studios, respectuos şi în general un băiat fin. În plus, avea părul creţ natural, după cum Anca era blondă, aceste excentricităţi fiind trecute uneori cu vederea chiar şi în acele vremuri.
Zorin şi Anca erau prieteni şi se plimbau împreună. Mă bucuram sincer pentru el; nu pricepeam cum stau lucrurile, dar mi se părea că, într-un anume fel, a dat lovitura.
În studenţie, însă, se pare că s-au despărţit. Am văzut-o pe Anca în compania altui tip, tot din oraş, un individ total neinteresant. Nu avea freză afro, de fapt nu o avea nicicum. Era la fel de tuns ca toţi ceilalţi. Ce chestie.

În urma unei despărţiri dureroase, mulţi bărbaţi îşi îneacă amarul în băutură. Zorin, însă, s-a apucat de fumat. În vacanţă îl vedeam deseori plimbându-se singur şi fără ţintă pe străzi, tot mai livid, cu o ţigară în colţul gurii. Orice fel de ţigară, de la Kent la Carpaţi fără filtru. Am auzit că a ajuns un student eminent; nu ştiu dacă l-o fi ajutat în vreun fel nicotina.
În tot cazul, fumatul dăunează sănătăţii, deci nu vă apucaţi de aşa ceva, orice s-ar întâmpla în viaţă.