sâmbătă, 28 septembrie 2013

Singurătatea ( 5 )

După o vreme am aflat că, firește, nu sunt singurul singuratic din oraș. Pe o parte din ceilalți i-am întâlnit pe drumuri. Unii, văzuți o singură dată, alunecători și ascunși ca pisicile sălbatice; alții, aproape mereu vizibili și arătându-se cu obstinație pe străzile lor, nepăsători sub masca unui câmp magnetic.
Mi-era cu neputință să nu recunosc acești însingurați; era ca și când, printre chipuri comune de trecători, ai vedea deodată unul doar în nuanțe cenușii și fără volum, ca o imagine alb-negru.

Despre poate cel mai straniu dintre însingurații orașului am aflat însă de la un om al străzii, fost profesor de limba franceză. El mi-a spus întâia oară poveștile despre Râs.
Râsul era mai mult o legendă care circula prin crâșmele unui cartier mărginaș. Se spunea că e un om care își schimbă mereu înfățișarea, purtând măști bine făcute, ca în filmele cu spioni; unii, însă, credeau că e un duh care își ia doar pentru o vreme chip omenesc. Are de obicei o privire ”ca de mâță blândă”, după expresia fostului profesor de franceză. Se așează lângă tine la masă și poartă o discuție care ți se va părea foarte interesantă; nu-l vei mai vedea niciodată după aceea.
Întâlnirea cu Râsul aduce întotdeauna în viața cuiva foarte mult bine sau foarte mult rău. Iar Râsul nu pare să aleagă binele sau răul; de multe ori nenorocește oameni buni și le poartă noroc celor răi, dar în egală măsură se întâmplă și invers. E bine, deci, să te ferești de el, pentru că nu știi ce poate pricinui.
Deghizarea Râsului e aproape perfectă, dar are un neajuns. Râsul -poate precum îi arată numele- poartă mereu un zâmbet larg pe față și încearcă să și-l ascundă în barbă, sub mustăți sau buze false.
În unele nopți, Râsul râde; cred că l-am auzit și eu. Hohotele au într-adevăr ceva înfiorător și sardonic, dar pe de altă parte, când îl auzi nu poți să nu îi dai dreptate că râde în acest fel, ca și când i-ai ști motivul și ai fi de acord cu el.

Nu știu dacă l-am întâlnit vreodată pe Râs. Se poate să fi purtat cu el o conversație cu câteva zile înainte ca rudele mele să-și revendice partea de moștenire, iar eu să renunț în cele din urmă la viața de singurătate. Dacă el a fost, e oarecum liniștitor, pentru că se spune că în viață îl poți întâlni o singură dată.

miercuri, 25 septembrie 2013

Winchester

Mă uitam mai demult la un episod din M*A*S*H, împreună cu soția și cu tatăl meu, doi pasionați ai acestui serial. A venit pauza de reclame și mi-a venit ideea să o întreb pe nevastă-mea cu ce personaj din film semăn.
-Cu Winchester, a răspuns fără să clipească. (Se referea la maiorul Charles Emerson Winchester III, B.S., M.D.)

Am fost de-a dreptul indignat, nu mi-aș fi imaginat așa ceva. M-am întors către taică-meu și l-am întrebat:
-Așa e, tată? semăn cu Winchester?
Tata a privit un pic la infinit, a cugetat, iar apoi a început:
-Nu fizic...

vineri, 20 septembrie 2013

Singurătatea ( 4 )

Fostul proprietar al garsonierei abandonase într-un colț un vraf de reviste străine, lucioase și colorate; cele mai multe din ele aveau (sau au acum) și ediție românească, însă acelea erau olandeze, germane, iar una sau două într-o limbă pe care nu am identificat-o.

Le-am mai răsfoit uneori, fără prea mare interes, până când am dat de o imagine cu efect bizar. Era o reclamă la un parfum masculin; fotografia unui ins sobru, care părea pierdut în visare sau transă. De câte ori îl priveam, începea să mă doară capul, cu senzația unei greutăți paralizante, implacabile. Atunci mi-am dat seama că în reclamă fusese folosită fotografia unui mort. Încremenirea lui în relaxare nu era nimic altceva decât rigiditatea cadaverică. Nu am niciun dubiu în privința asta, nici măcar în ziua de azi.

M-a cuprins atunci furia. Împotriva celor care fură imagini din lumea morții și le aduc în lumea noastră prin minciună; care vor să privim morții și să ne identificăm cu ei, într-un fel sau altul. Cei care mânjesc lumea celor vii cu chipuri stridente, ca și când ai putea aduce o completare vieții.

M-a cuprins furia. Am și răcnit de furie; singur, în pădure, departe. Eram, pe-atunci, un om singur.

marți, 17 septembrie 2013

Oaia ca număr

Când au insomnii, mulți oameni numără oi în gând. Eu mă gândesc doar la trei oi.

Datorită comutativității înmulțirii, 3x = x3 ; de 3 ori x = de x ori 3.
O oaie considerată de trei ori este egal cu trei considerat de o oaie ori. În momentul în care reușesc să concep acest ”trei considerat de o oaie ori” și să mă gândesc la oaie ca la un număr, adorm.

sâmbătă, 14 septembrie 2013

Singurătatea ( 3 )

Era în 15 septembrie sau o dată apropiată. Începuseră școlile, iar pe la amiază, pentru a celebra cum se cuvine evenimentul, elevi de liceu umpluseră barul în care îmi sorbeam liniștit cafeaua de la ora 13.

De obicei, foarte puțini oameni se așează lângă mine într-un bar, pe o bancă ori în autobuz; însă acum barul era plin, singurul scaun liber fiind cel din fața mea. N-au trecut nici cinci minute de când mă așezasem și un nou venit s-a instalat pe el, după ce mi-a cerut, ceremonios, voie.
Părea să aibă între 40 și 50 de ani și era îmbrăcat într-un costum maroniu, cu cravată și un pardesiu deasupra; și-a așezat pe marginea mesei pălăria cu boruri largi și geanta de piele neagră, voluminoasă și cam ponosită.
S-a prezentat și, cu ocazia aceasta, mi-am spus și eu numele, cu o senzație ciudată, pentru că, deși nu îl păstram secret, nu mi-l mai rostisem de multă vreme. Fusese la școala de cartier unde învăța fiul său, la festivitatea de deschidere a anului școlar. Era șomer și în căutare de lucru. I-am spus -ca și altora- că eu ”lucrez pe internet”; a zâmbit glacial și a schimbat subiectul.

Am început să vorbim despre școala și elevii de azi.
Mă bucur că acum se face religie în școală”, mi-a spus. ”Pe vremea mea s-au predat numai idioțenii ateiste.”
L-am întrebat ce religie are; mi-a răspuns că este creștin. Din spusele lui, omul frecventa destul de des toate bisericile creștine din oraș; mergea la ortodocși, catolici, greco-catolici, reformați lutherani și calvini, neoprotestanți de toate felurile.
I-am atras atunci atenția că bisericile nu sunt în acord asupra multor învățături de credință.
”Acestea sunt lucruri pe care și așa nu le pricep. Nu sunt chiar atât de inteligent”, mi-a răspuns el.

Am mai continuat să vorbim o vreme; privindu-l mai atent, oricine putea rămâne surprins de aerul lui straniu, răzbătând parcă din alte vremuri. Era îmbrăcat corect și aproape distins în gesturi, dar putea fi foarte bine din secolul al XIX-lea.
M-am gândit atunci și la ideea -care i se părea atât de firească- de a evita acele părți din religie pe care ”nu le pricepe”; era ca și când nu ai încerca să avansezi deloc pe verticală, explorând în schimb cu înverșunare toate drumurile quasi-orizontale. Nu părea deloc comod, era sobru și ferm, un om care își urmează deciziile până la capăt, însă doar în costumul lui vechi, dar impecabil, cu geanta într-o mână și umbrela în alta, fiind convins că va găsi așa și o cale onorabilă spre piscurile Himalayei.

Sper că în acele zile și-a găsit ceva de lucru, dacă asta căuta.

vineri, 13 septembrie 2013

Singurătatea ( 2 )

În imaginea ei convențională de până atunci, toamna era un proces lent, la care viața se putea acomoda; o împlinire fructuoasă ori o instalare treptată a unei boli. Atunci, însă, vedeam toamna în toată violența ei, ca pe un tanc care trece cu șenilele peste trupuri vii, strivind și sfârtecând.
Eram și eu un supraviețuitor, ca aceia care scapă de șenile. Cei care stau pe margine.

Venea toamna și pentru unii oameni; se zbătuseră destul, până la definitivul înec în noroi. Tot ce s-ar mai fi putut spune apoi despre ei conținea și aserțiunile ascunse:”Acest om putea să nu fi existat”; ”Ipoteza lui nu e necesară”.

*

În toamna aceea centrala termică a garsonierei mele a mers din plin. Înăuntru era ceva mai cald ca vara, când mă străduisem să o răcoresc.

Spre sfârșitul toamnei mi-am cumpărat și câteva plante exotice, prin intermediul anunțurilor din ziarul local. Ca și mine, erau supraviețuitori ocrotiți de cineva; eu, ca și ele, făceam parte dintr-o lume stranie, fără logică și fără perspective.
Înainte de asta văzusem că florile din parcuri se pot stinge într-o singură noapte, mai trecuse o săptămână și mă trezisem năuc, după un vis cu marea.

marți, 10 septembrie 2013

O explicație

Unii cititori au făcut un raționament subtil și, pe baza faptului că pe blogul meu apare urarea minerească ”Noroc bun!” , au tras concluzia că aș fi de acord cu proiectata exploatare ”minieră” de la Roșia Montană sau altele de acest gen.
Ei, bine, nu sunt de acord. Sunt contra.

duminică, 8 septembrie 2013

Singurătatea (1)

La un an după terminarea facultății am moștenit în mod neașteptat o sumă importantă de bani, din partea unui unchi care decedase în străinătate. Nu îl cunoșteam prea bine; de fapt, la ultima noastră întâlnire aveam doar cinci ani. Următoarea știre despre el a fost că murise.

Mi-am cumpărat atunci, aproape pe loc, o garsonieră bine utilată în orașul vecin, unde aveam de puțină vreme și un ”job” mizer; astfel urma să locuiesc nici prea departe, nici prea aproape de ai mei. Banii rămași reprezentau încă o sumă foarte mare (pentru mine, cel puțin); un om singur ar fi putut supraviețui -ce-i drept, în condiții modeste- doar din dobânda lunară. Exact asta m-am decis atunci și eu să fac; am renunțat la slujbă, ca să trăiesc cu pâine și cartofi prăjiți, dar fără să lucrez. Le-am spus alor mei că, pentru măcar încă vreo doi-trei ani, vreau să studiez și să scriu. Probabil că majoritatea oamenilor ar fi de acord că, în timpul petrecut acolo, nu am studiat și nu am scris nimic.
Cu banii m-am descurcat totuși greu, datorită cheltuielilor neprevăzute legate de sănătate și problemele stomatologice; însă, mai degrabă decât să încerc să câștig bani în plus, m-am obișnuit să trăiesc cu mai puțin.

În orașul în care locuiam nu cunoșteam pe nimeni; și m-am străduit ca lucrurile să rămână așa. Apropierea de oameni creează datorii, pe care -mai devreme sau mai târziu- va trebui să le plătești, cel puțin cu pierderea durabilă a unei libertăți.
Singurele mele datorii apăreau câteodată -mai mult din neglijență- pe la taxele comune. Îmi salutam vecinii -cunoscuți din vedere-, dar nu am știut niciodată cum îi cheamă. Ca să nu par prea dubios pentru că nu aveam nicio ocupație vizibilă, i-am spus șefului de scară că ”lucrez pe internet”; nu știu dacă asta a domolit sau a exacerbat suspiciunile. Încercam să îmi evit, pe cât posibil, vecinii; după o vreme m-am integrat, probabil, în peisaj și nimeni nu m-a mai întrebat nimic.
În mare parte a timpului mă plimbam prin oraș ori pe la marginea lui, având grijă să intru cât mai puțin în vorbă cu oamenii; după cel mult o lună în care bântuiam unul din cartiere, mă mutam în altul. În hoinăreala zilnică puteam cheltui cel mult banii de două cafele și un ziar. Evitam, pe cât posibil, ”nelipsiții” locurilor -cei care își păzeau ograda asemeni câinilor- și căutam fie să fiu singur, fie să mă amestec printre oameni; deseori mergeam ca și ei într-o direcție, cu un aer preocupat, pentru ca apoi să trec strada, să stau puțin prefăcându-mă că vorbesc la telefon și să mă amestec apoi în alt curent uman. Uneori îmi puneam rapid o șapcă și niște ochelari, pentru a fi puțin diferit de cel care fusesem adineauri. În felul acesta puteam petrece ore întregi de-a lungul unei singure străzi intens circulate.
Mai luam și drumul pădurii; aici, pentru ca plimbările mele dese să nu trezească bănuieli, mă prefăceam că fac ”jogging” sau, alteori, purtam cu mine un impozant aparat foto, cu trepied. Nu am făcut cu el nicio poză.
Intram și în conversații cu ”localnicii”, mă opream uneori la o bere cu vreun necunoscut pe care mă străduiam apoi să nu-l mai reîntâlnesc. Tratam femeile ca pe o altă specie; interacțiunea cu ele putea genera mai multe complicații decât eram dispus să accept.
Din acea perioadă datează și începuturile activității mele pe net, sub diverse pseudonime. Probabil că internetul m-a ajutat să nu mă izolez complet de oameni, să nu ajung să îi evit -sub diverse măști- ca pe o colonie de animale primejdioase în mijlocul cărora m-am cuibărit.

La un moment dat mi-am dat seama că nu sunt nimic altceva decât un prizonier; nu doar un prizonier în lumea pe care mi-am creat-o, ci și un prizonier fizic în orașul în care locuiam.
Privisem munții din depărtare și mi-am dat seama cât de greu e să ajung la ei; cu banii de care dispuneam lunar nu puteam să-mi cumpăr un rucsac, provizii ori măcar bilet de tren.
Spațiul îmi era dureros de limitat; dar timpul nu. Și m-am decis să mă bucur în continuare de el, uneori stând închis cu zilele în hruba mea, mai ales în lunile de iarnă.
Am avut nostalgia acelor munți, care atunci mi se păreau greu de atins ca și capătul mării; de la distanță, însă, i-am văzut uneori așa cum sunt, cu balauri, zâne și stihii, cu geografia lor ascunsă și intangibilă. Sunt lucruri frumoase despre care, chiar dacă mi le-aș aduce aminte, mi-ar fi greu să vorbesc acum.


Cel mai dificil -și fără îndoială dureros- îmi era când mă întorceam acasă la ai mei, în unele weekenduri. Povesteam despre lucruri pe care le-aș fi studiat, o lucrare în curs, colaborări intense cu doi sau trei savanți în domeniu și timpul liber petrecut în compania unor prieteni inventați.
O anume răceală grea și fără cuvinte s-a instalat în cele din urmă între mine și ai mei, care au renunțat să mă mai întrebe ce mai fac și cu ce mă ocup.

Însă, după aproape doi ani de singurătate în garsoniera mea, unor rude pe care nu le știam decât din auzite le-a venit ideea să conteste testamentul unchiului; în mod sigur erau tot atât de apropiate de el ca și mine, dar acum aveau -pe bună dreptate- mare nevoie de banii lui; era vorba de o boală și o operație în străinătate.
Le-am cedat cu dragă inimă totul, bineînțeles și valoarea garsonierei care, între timp, crescuse semnificativ; totuși, au insistat să rămân cu circa două mii de euro.

Așa s-au încheiat acele vremuri ciudate, în urma cărora am redevenit un om ”normal”, ca toți oamenii, măcar ca majoritatea lor, dacă nu cumva mă înșel. Am credința că moștenirea unchiului necunoscut și-a împlinit menirea exact în modul pe care el și l-a dorit.

Am numit această mică istorisire ”Singurătatea (1)”; dacă vor urma și altele, (2) și (3) de exemplu, vor povesti întâmplări din timpul acelor aproape doi ani de singurătate. Nu voi mai reaminti cadrul în care au avut loc; el este descris aici.

joi, 5 septembrie 2013

Tigrul




















 
Într-una din cărțile de demult, priveam adesea imaginea unui tigru. Părea purtat de o unduire ascunsă, ca și când ar fi vrut să spună ceva, dar într-o lume a lui, să ragă cu înțeles eliberator într-o limbă necunoscută.

Am mai întâlnit chipul acestui tigru la Freddie Mercury, un prinț al Persiei. Căuta și el, cu privirea și vocea, lumina caldă a acelui Soare străin, care ajunge doar în adâncul îndepărtat al junglei.
A fost un tigru;  un tigru azi dispărut, asemenea tigrilor caspici.
I-a mai rămas vocea și strigătul, care străbate încă Universul prin acel fluid pe care îl numim vid cosmic, până se va întâlni pe sine.

 

 

luni, 2 septembrie 2013

Dorințe

Când mă întorc obosit -și mai ales dezgustat- acasă, aș vrea ca nevastă-mea să îmi cânte la chitară. Chitara clasică răsună precum însăși fibra vieții; când o ascult, simt că mi se reface ADN-ul. Din păcate, însă, nu știu să cânt la chitară, iar nevastă-mea nu vrea. Dacă se întâmplă să îl aud și pe vecin cântând la pian -detest acest instrument-, începe să îmi pară rău că nu fumez. Lucrurile pe care mi le doresc sunt un lux care a dispărut probabil de pe vremea sultanilor.

Când îi facem băiță lui Bujorel, băiatul nostru, îi aduc mereu o jucărie; o rățușcă, o cană de plastic, un peștișor sau o bărcuță. În fiecare seară jucăria se schimbă, iar surpriza și bucuria sunt garantate aproape întotdeauna.
Țin minte că și eu aveam un vaporaș pe care îl transformam ocazional în submarin. Mie, însă, nu mi-a mai dat nimeni o jucărie, de foarte multă vreme. Aș putea să-mi cumpăr singur jucării, dar nu e același lucru. Mă bucur când Bujorel îmi împrumută, din când în când, câte o mașinuță.

Noaptea, pe la ora 2 sau 3, mi-ar plăcea să ies pe balcon, să privesc orașul și stelele și să beau un whisky sau un coniac cu gheață. La ora aceea însă, dacă nu am nimic de făcut, de obicei dorm dus; și mai și sforăi, ca un sorb, o pâlnie care aspiră în neant resturile plutitoare ale universului.