Miercurea fără cuvinte

Spărgătorul de geamuri

Pe vremea copilăriei mele, într-o toamnă, orașul meu ajunsese aproape terorizat de un ins care spărgea geamuri noaptea. Unii spuneau că e o bandă organizată, un fel de sectă. Cred, însă, că era vorba mai degrabă de un singur om. Spărgea cel mult un geam pe noapte, cu talent, pentru că unele geamuri lovite erau pe la etajul 10. Pe durata iernii, spargerile au contenit. Au reînceput în primăvară, continuând -din ce în ce mai rar însă- până în miezul verii. Mulți și-au pus atunci jaluzele exterioare; ai mei, mai degrabă, l-au ignorat. Erau de părere că e un derbedeu oarecare, un bețiv care își face de cap până va fi prins și va da socoteală. Nu l-a prins nimeni.

Ciudat e că bănuiam cine este; și cred că aveam dreptate. Un tânăr pe nume Nicolas, care locuia cu câteva blocuri mai încolo de noi. Nicolas era grec după ambii părinți; în cartier locuiau mai mulți greci, majoritatea în familii mixte. Pe vremea aceea încerca, an de an, să intre la facultatea de medicină; a reușit a patra sau a cincea oară, chiar în vara în care spargerile geamurilor au încetat.
Când eram mai mic Nicolas mi-a dăruit o praștie făcută de el; o praștie adevărată, strașnică, aproape o armă. M-a învățat și cum să trag cu ea. N-am prea ieșit cu ea pe afară; mi-era teamă să nu mi-o ia copiii mai mari. Praștia aceea croită cu meșteșug m-a făcut să cred că spărgătorul de geamuri e nimeni altul decât Nicolas. În ultimul an nici nu îl prea văzusem, învăța mereu închis în casă. Nu l-aș fi dat de gol. Pe vremea aceea citeam Legendele Olimpului, iar Nicolas era un grec adevărat; îl priveam cu interes și admirație. Semăna chiar cu unele statui grecești; părea fragil ca un efeb, dar avea mușchi de alpinist, fibră pură.

De ce spărgea geamurile, nu știu. Un geam spart e doar un gol. Un geam nespart e un gol care emană ceva, o energie stranie izvorând din vid. Geamurile te privesc chiar dacă nu e nimeni în spatele lor; o privire a cuiva care nu este.

În vacanța anului următor, Nicolas era student la medicină. Se schimbase mult (din cauza disecțiilor, credeam eu); căpătase un aer neprietenos. Apoi, după câțiva ani, a plecat în străinătate; nu știu dacă a terminat facultatea.

Telefonul fără fir

Aseară puștiul meu spunea ceva foarte răspicat și convingător, dar n-am priceput prea bine ce.
Eu am auzit: ”Hai să mergem la bar să ne-mbătăm!”. Pe cuvântul meu, asta am înțeles. Nici nu mi-a trecut prin cap altă soluție.
M-am uitat la el nu știu exact cum (”ca vițelul la poarta nouă” e probabil o bună aproximare) și am ridicat din umeri.

Nevastă-mea a lămurit situația. Băiatul spunea de fapt: ”Hai să mergem la baie să ne spălăm!”.
N-aș fi intuit asta. Dar intuiția e de multe ori înșelătoare.

Vacanță

Plecăm în vacanță cu burunduțul. El și cu maică-sa, ca doi pecenegi ce sunt, s-au înțeles să nu mă lase cu laptopul pe coclauri. Ei, asta e.
Arta scrisului, ca și comentariile și sugestiile dvs. vor lua o pauză aici, ca și la cealaltă adresă.

Toate bune și zile senine vă dorim!

Concurs

M-am gândit să propun cititorilor un concurs cu premii. Participanții care respectă regulile și concurează cu fair-play au mari șanse de câștig.

Iată care sunt condițiile stricte ale participării:

1. La concurs te poți înscrie doar dacă te-ai mai înscris deja.
2. La concurs nu te poți înscrie de două sau mai multe ori.
3. Pentru a participa la concurs înscrierea este facultativă.
4. Participanții la concurs vor pune cinci întrebări ale căror răspunsuri sunt date în cele ce urmează. Fiecare întrebare este punctată cu un scor maxim cuprins între 1 și 5; scorul maxim al fiecărei întrebări este secret.

Iată răspunsurile:

I. Ca să îmi dau seama, ar trebui să am șaisprezece ani.
II. Niciodată.
III. Șapte purici.
IV. Când deschizi o carte, iese din ea o fantomă. Dacă închizi cartea încet, uitându-te atent la pagini, fantoma nu va îndrăzni să intre la loc, rămânând prizonieră în lumea de afară.
V. Doar pe insula în care pentru nucile de cocos nu se verifică axioma alegerii.

5. Întrebările vor fi adresate până în data de 31 septembrie 2014.

Ca informație confidențială, cel care va evalua participanții este un tip inflexibil, cu dureri de spate, ușor miop, corupt.

Și acum premiile:
Premiul I: un urs
Premiul II: un mistreț
Premiul III: un melc
Mențiune: o căprioară visătoare și diafană
Premii speciale: s-ar putea să existe.

Vă dorim mult succes!

Concavitate

Dacă ești un patrulater concav, ori o altă figură geometrică având această calitate, cel mai scurt drum dintre două puncte din interiorul tău (ori dintre tine și tine însuți) poate trece prin afara ta. Așa se vede de exemplu în desenul de mai jos, în care linia roșie care unește pe A cu B (o linie dreaptă, drumul cel mai scurt în geometria elementară) trece prin afara figurii albastre.

 

Foarte tare. Înseamnă că, dacă vezi pe cineva mergând aiurea pe coclauri, pe te miri unde, poate că de fapt el se duce drept acasă, fără să ocolească prin terenul propriu.

Poate că așa și e viața în lumea asta care în mod clar nu e a noastră: un drum drept pe o linie roșie, trecând pe altundeva între noi și noi înșine. Drept ca lumina, să nu pierdem timpul.

Cizma

În vremuri de demult, în satul din Alpi numit Ampaseriaz, toți oamenii serioși aveau un singur picior și o cârjă. Cei cu două picioare erau priviți drept necopți, pierde-vară, târâie-brâu, oameni buni de nimic; drept pentru care nu puteau deține proprietăți, nici nu se puteau căsători.
Cei care doreau să intre în rândul lumii treceau pe la felcerul satului care, contra unei sume de bani, le tăia unul din picioare. Nu exista vreo preferință pentru stângul sau dreptul; dreptacii și-l tăiau de obicei pe cel stâng, iar stângacii pe cel drept. Între timp își comandau și o cârjă bună, mai meșteșugit sau mai grosolan alcătuită, după posibilitățile fiecăruia; și astfel, cu piciorul lipsă și rezemați în cârja nouă, erau ca oricare alt gospodar, bucurându-se de cuvenitul respect al celorlalți.
Un om cu un singur picior nu se putea aventura mult în afara satului, care era înconjurat de munți înalți, cu stânci și prăpăstii de netrecut; și se putea dedica astfel din plin muncii câmpului, gospodăriei și familiei.

Așa stăteau lucrurile în Ampaseriaz; și stăteau bine. Nimeni nu se plângea de nimic, viața -grea, dar cu bucurii- își urma firesc cursul; până într-o zi, când un gospodar întors cu un car de lemne din pădure istorisi, tulburat, o poveste nemaipomenită.
Pe o potecă mai neumblată umbla singur un picior; adică țopăia din loc în loc, ca și când s-ar fi plimbat pe acolo fără nicio treabă. Un picior, ca acelea pe care și le tăiaseră cu toții în tinerețe.
Privirile tuturor se întoarseră atunci spre felcerul satului, care fu pus întâia oară în încurcătură. Se știa că picioarele sunt îngropate într-un loc anume, mai la vale de sat. Oare nu le îngropase bine?
Felcerul mărturisi atunci întâia oară că găsise de multe ori gropi dezvelite, dar asta se întâmpla de multă vreme, de pe când trăiau tatăl și bunicul lui. De bună seamă că animale sălbatice, urșii sau mistreții, le-au dezgropat și le-au mâncat. Dar ce poți face împotriva fiarelor codrului? Și, mai ales, cine a mai văzut picior umblând de unul singur prin pădure?

Oamenii începuseră să nu-i dea prea multă crezare celui cu povestea piciorului. Însă, cu trecerea timpului, aceste vedenii s-au înmulțit. Iar picioarele țopăitoare veneau din ce în ce mai aproape de sat.

Într-o duminică, pe când oamenii se întorceau de la biserică, s-a întâmplat ceva de necrezut. Un picior a avut îndrăzneala să vină, șontâc-șontâc, pe strada mare a satului. Oamenii îl priveau îngroziți, iar un gospodar de ispravă i-a ars o cârjă zdravănă. Se vede că l-a durut, pentru că s-a zbătut un pic închircit, iar apoi a luat-o la goană înapoi spre pădure. Nu s-a mai întors; însă toți oamenii văzuseră ceva foarte ciudat: piciorul era încălțat într-o cizmă veche, cum nu se mai făceau de pe vremea stră-străbunicilor. Nimeni nu mai purta așa ceva și nimeni nu mai avea în casă o asemenea cizmă. Încălțări ca acelea puteau fi văzute doar în tablouri de demult.
Atunci sătenii cu un singur picior și-au dat seama, cu mare mirare, că picioarele tăiate trăiesc mai mult decât oamenii. Și, dacă lucrurile vor continua așa, picioarele vor împânzi toate locurile.

Cu mare durere, oamenii din Ampaseriaz s-au despărțit atunci de obiceiul lor străvechi. Picioarele au mai umblat multă vreme prin păduri; însă, de la un timp, nu s-au mai văzut, pentru că nici ele nu trăiesc veșnic.