miercuri, 22 ianuarie 2014

Infinitul în vârful degetului

”Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic”


Două drepte paralele se întâlnesc în punctul de la infinit. Pe acesta îl vedem în punctul de fugă în care pare că se întâlnesc marginile rectilinii ale străzii ori laturile tavanului din camera în care stau acum.

Henricus Hondius, Perspectivă (fr.wikipedia)

Ridic degetul arătător -degetul lui Jupiter- până când vârful lui ajunge în punctul de fugă; infinitul e acum în vârful degetului meu. După această experiență foarte simplă rămân cu o senzație nouă, superficială, dar cât se poate de stranie și cosmică.
Mă aștept uneori ca în vârful degetului să fie proiectată o apăsare fabuloasă, a tot ceea ce este paralel cu dreptele care se întâlnesc în punctul de fugă; dar de fapt îl simt foarte ușor, aproape vid.

Dacă vârful degetului meu este la infinit, și eu sunt acolo; și e ceva familiar, simt că am fost acolo mereu. E senzația unui regn rece, cu o treaptă mai jos decât cel mineral; poate că s-ar putea numi regnul geometric. Chiar dacă Geo Bogza credea că la o treaptă mai jos decât regnul mineral este chiar Cuvântul.

”Dacă îl ascult cu urechea dreaptă
Ceasul meu bate clipele vieții mele.

Dacă îl ascult cu urechea stângă
Ceasul meu bate clipele vieții tale.

Dacă îl ascult cu osul frunții
Ceasul meu măsoară durata universului.

Dacă îl arunc în apă
Dau înapoi cu un regn și devin copac.

Dacă îl arunc în foc
Dau înapoi cu două regnuri și devin piatră.

Dacă îl arunc în neant
Și îl ascult cu memoria morților
Dau înapoi cu trei regnuri
Și devin Cuvânt.”   (Geo Bogza, ”Cum îmi bate ceasul”)

Un comentariu:

  1. "regnul geometric"... suna precum imaginile mele care vietuiesc in caleidoscop :)
    tare, tare frumoasa poezia lui Geo Bogza. imi place prin/pt situarea treptelor urmand ordinea inversa a crearii lumii (pare-mi-se).

    RăspundețiȘtergere