Miercurea fără cuvinte

Spărgătorul de geamuri

Pe vremea copilăriei mele, într-o toamnă, orașul meu ajunsese aproape terorizat de un ins care spărgea geamuri noaptea. Unii spuneau că e o bandă organizată, un fel de sectă. Cred, însă, că era vorba mai degrabă de un singur om. Spărgea cel mult un geam pe noapte, cu talent, pentru că unele geamuri lovite erau pe la etajul 10. Pe durata iernii, spargerile au contenit. Au reînceput în primăvară, continuând -din ce în ce mai rar însă- până în miezul verii. Mulți și-au pus atunci jaluzele exterioare; ai mei, mai degrabă, l-au ignorat. Erau de părere că e un derbedeu oarecare, un bețiv care își face de cap până va fi prins și va da socoteală. Nu l-a prins nimeni.

Ciudat e că bănuiam cine este; și cred că aveam dreptate. Un tânăr pe nume Nicolas, care locuia cu câteva blocuri mai încolo de noi. Nicolas era grec după ambii părinți; în cartier locuiau mai mulți greci, majoritatea în familii mixte. Pe vremea aceea încerca, an de an, să intre la facultatea de medicină; a reușit a patra sau a cincea oară, chiar în vara în care spargerile geamurilor au încetat.
Când eram mai mic Nicolas mi-a dăruit o praștie făcută de el; o praștie adevărată, strașnică, aproape o armă. M-a învățat și cum să trag cu ea. N-am prea ieșit cu ea pe afară; mi-era teamă să nu mi-o ia copiii mai mari. Praștia aceea croită cu meșteșug m-a făcut să cred că spărgătorul de geamuri e nimeni altul decât Nicolas. În ultimul an nici nu îl prea văzusem, învăța mereu închis în casă. Nu l-aș fi dat de gol. Pe vremea aceea citeam Legendele Olimpului, iar Nicolas era un grec adevărat; îl priveam cu interes și admirație. Semăna chiar cu unele statui grecești; părea fragil ca un efeb, dar avea mușchi de alpinist, fibră pură.

De ce spărgea geamurile, nu știu. Un geam spart e doar un gol. Un geam nespart e un gol care emană ceva, o energie stranie izvorând din vid. Geamurile te privesc chiar dacă nu e nimeni în spatele lor; o privire a cuiva care nu este.

În vacanța anului următor, Nicolas era student la medicină. Se schimbase mult (din cauza disecțiilor, credeam eu); căpătase un aer neprietenos. Apoi, după câțiva ani, a plecat în străinătate; nu știu dacă a terminat facultatea.

Telefonul fără fir

Aseară puștiul meu spunea ceva foarte răspicat și convingător, dar n-am priceput prea bine ce.
Eu am auzit: ”Hai să mergem la bar să ne-mbătăm!”. Pe cuvântul meu, asta am înțeles. Nici nu mi-a trecut prin cap altă soluție.
M-am uitat la el nu știu exact cum (”ca vițelul la poarta nouă” e probabil o bună aproximare) și am ridicat din umeri.

Nevastă-mea a lămurit situația. Băiatul spunea de fapt: ”Hai să mergem la baie să ne spălăm!”.
N-aș fi intuit asta. Dar intuiția e de multe ori înșelătoare.