Cariile, acești maeștri ai barocului dentar, au o natură subtilă și ocultă. Mai ceva ca rugina care roade caloriferul în nopțile cu lună plină.
Cred că nimeni nu a văzut până acum o carie în acțiune, sfredelind smalțul ori mușcând savuros din dentină. Ceea ce vedem sunt doar efectele; autorul scapă percepției noastre, este în esență metafizic.
Oamenii au încercat să-și reprezinte cariile în fel și chip, ca pe zeii păgâni. Vechii babilonieni, de exemplu, credeau că autorul găurilor din dinți este un vierme, pe care uneori reușeau să îl extragă, iar durerea înceta ca prin farmec, dar logic. Acel vierme poartă în zilele noastre numele de "nerv al dintelui", atribuindu-i-se -probabil în mod eronat- alte roluri.
Se pare că atât înțelepciunea antică, cât și ignobila știință contemporană rămân neputincioase în fața acestor implacabile fenomene carstice, în timp ce durerea de dinți îmbracă forme baroce.
Etichetele acestei postari sunt de mare efect! =))
RăspundețiȘtergereMda, se pare ca voi avea aceleasi etichete de acum incolo, sunt trei idei care imi plac.
RăspundețiȘtergereAm uitat sa scriu aici despre culpabilizarea suferinzilor de masele. Majoritatea oamenilor se simt mai vinovati pentru ca nu isi ingrijesc dintii, decat pentru ca sunt niste pacatosi.
As vrea sa vad o carie nu in actiune, ci odihnindu-se ghiftuita cu niste calcar in stomac. Probabil ca ragaie.
RăspundețiȘtergeresi probabil ii ies asa, pe gura, aburi albiciosi de creta, in timp ce :)
RăspundețiȘtergereDa, drăguţ; însă mi-ar veni să o jupoi de vie ce este
RăspundețiȘtergere