În Târgul lui Cremene

”Măi babă, mănânci ca în târgul lui Cremene...”


În Târgul lui Cremene câinii umblau cu covrigi în coadă, chiar așa cum se povestește. Și erau bucuroși și dădeau din coadă, iar covrigii se învârteau mult deasupra noadei, așa încât toată lumea putea să-i culeagă și să-i mănânce fără teamă.
Toți erau veseli și îmbelșugați; până și cel mai sărman om avea pe masă, în fiecare zi, potârnichi fripte. Aceste potârnichi erau cu adevărat de poveste; despre ele e istorisirea care urmează.

La marginea Târgului lui Cremene se întindeau crânguri luminoase cu poieni în care zburătăceau potârnichile. Erau blânde și nimeni nu le căuta pricină.
Însă, când mureau de moarte bună, mai întâi le săreau afară măruntaiele, apoi, de la căldura care izbucnea deodată înăuntrul trupului, grăsimea se topea, iar potârnichea era coaptă întocmai ca o friptură. Mirosul îmbietor ajungea până în târg, iar oamenii plecau să le caute. Nu se iscau certuri, potârnichi fripte erau destule pentru oricine; iar cele care nu erau culese, erau mâncate de sălbăticiunile pădurii.
Toate acestea au dăinuit până în ziua în care prin crângurile de lângă târg a ajuns un străin, un vânător neamț, neștiutor de ale locului. Atunci s-a auzit acolo și primul foc de armă, iar oamenii plecați la cules de fripturi s-au apropiat curioși de locul împușcăturii.
Neamțul, o matahală blajină, împușcase o potârniche și o pusese la frigare. Cei din Târgul lui Cremene nu pomeniseră așa ceva. I-au dat să mănânce din potârnichile culese și au gustat și ei din friptura neamțului; gustul nu era rău, dar nici la fel de bun ca al celor căzute pe poteci. L-au sfătuit atunci pe neamț să ia și el de pe jos niscai potârnichi coapte bine; au băut un pahar împreună și s-au despărțit. De atunci nu l-au mai văzut.

Din ziua aceea, însă, ca un făcut, nu a mai murit nicio potârniche. Se speriaseră, poate, de împușcătura neamțului. Unele ființe mor din sperietură, dar potârnichilor le era teamă să mai moară.
Au trecut așa doi ani de zile în care potârnichile nici nu au murit, nici nu s-au mai înmulțit.
Târgoveții luară atunci hotărârea de a ucide una din păsări; zis și făcut. Au lăsat-o apoi întinsă într-o poiană, păzind-o zi și noapte; după câteva zile, însă, în loc să se preschimbe ca mai demult într-o friptură rumenă, a căpătat un miros groaznic de hoit.
Atunci târgoveților nu le-a mai rămas să facă decât un singur lucru, ceea ce îl văzuseră făcând pe vânătorul neamț. Potârnichile au fost vânate rând pe rând, iar mirosul fripturilor se revărsa iarăși, vremelnic, peste Târgul lui Cremene. Așa s-au împuținat aproape de tot, iar cele din urmă rămase, se spune, au fugit de lângă târg, luând calea codrilor mari.
Nici dulăii tineri nu mai învârteau, vrednici, covrigi în coadă, ca mai demult. Încetul cu încetul, oamenii au început să părăsească târgul, care s-a pustiit. Pe locul unde a fost au crescut dumbrăvi dese, în care cântă și acum cucul. Foarte puțini oameni mai știu azi locul vechiului târg, aflat undeva pe o vale a Moldovei.

Se mai povestește că unele din potârnichile care, din marginea Târgului lui Cremene, au fugit atunci în codru mai trăiesc și acum. Vânătorii vechi, când zăresc rareori câte o găinușă nu printre tufe ori în luminișuri, ci în adâncul îndepărtat al pădurii, se feresc să o împuște și o privesc cu luare aminte.