Mesagerii

Trecuseră două ceasuri de la amiază, iar Ikir-Înserare alerga cât îl țineau picioarele de-a curmezișul câmpiei spre munți, înhămat la carul cu o singură roată.
În carul minuscul adormise de câtva timp, încovrigat în poziția fetală, Birek-Dimineață; mai erau acolo câteva pâini și un burduf cu apă, singurele provizii. Ca arme, aveau asupra lor două săbii-pumnal, al căror rost era mai ales acela de a-și putea pune ușor capăt zilelor, dacă erau în pericol să fie prinși.

Ikir-Înserare alerga de la amiază până la miezul nopții, când locul în ham îi era luat de Birek-Dimineață. Câtă vreme fugea, avea în minte doar un cântec ritmat, secret al mesagerilor; cu el în cap, mesagerii alergau până la capătul pământului, fără să simtă oboseala, setea sau foamea. Se oprea doar din când în când pentru o porție de apă sau pâine. Mesajul pe care îl purta nu era scris pe nimic, îl știa pe de rost, însă doar în vis. Când Birek-Dimineață alerga, Ikir-Înserare auzea în vis cuvintele însemnate pe care unul din ei avea să le spună; acum, când era rândul lui Ikir-Înserare să alerge, aceleași cuvinte se rostogoleau neîncetat în mintea adormită a lui Birek.
Când ajungeau unde erau trimiși, acela din ei care dormea era trezit de îndată și, la îndemnul celuilalt, începea să destăinuie visul cuvântat pe care tocmai îl avuse.

În ziua aceea, însă, pe când tocmai trecuseră două ceasuri de la amiază, fața Soarelui începu să se întunece. Ikir-Înserare se opri; își dădu seama că va urma o eclipsă, un semn rău, care însă va trece. În acele clipe grele, chiar și mesagerii încetau fuga și așteptau ca Soarele sau Luna să apară din nou.
Ikir petrecu o vreme adunându-și greu gândurile în întunericul care se lăsa tot mai cuprinzător.
De bună seamă, Înțelepții știau că va urma o eclipsă; de ce nu i-au spus? Iar noaptea care se lăsase dintr-o dată părea să nu se mai ridice; știa că această aparentă dilatare a timpului se întâmplă uneori când alungi brusc din minte cântecul mesagerului. Pentru prima dată după multe zile, Ikir simți o broboană de sudoare; adunată pe tâmplă, se prelinse încet de-a lungul obrazului și gâtului. De-a lungul acestei treceri, întunericul rămase la fel de dens.
Atunci Ikir-Înserare se neliniști și reluă cântecul mesagerului; ciudat lucru, până și acesta suna altfel, mai aspru și mai amenințător. În ritmul lui, Ikir-Înserare alergă mai iute ca niciodată, ridicând praful pustiului în acea noapte cumplită. Poate că, în iuțeala lui, pierduse măsura timpului, ori poate că avea o măsură nouă.

Acea fugă i-a fost și ultima; când și-a dat seama că noaptea începe să se risipească, cu ultimele puteri a reușit să surâdă și s-a prăbușit fără suflare; atunci s-a trezit din somn și Birek-Dimineață și a pus piciorul pe ceea ce fusese cândva tărâmul regelui din munți.
Regele, însă, era mort de multe veacuri, ca și Înțelepții care îi trimiseseră cu vești în regatul lui. În jur totul era nou și nemaivăzut, de la copaci la case și oameni.
Uimit de întâmplare, Birek-Dimineață începu să istorisească acestor oameni ai veacurilor noi visul său, povestea pe care Înțelepții de demult o făuriseră, anume, pentru ei.