Când cineva m-a întrebat dacă eu cred în zâne, m-am simțit ca și când m-ar fi întrebat dacă cred în existența urșilor, ori a vrăbiilor, ori a apartamentului în care locuiesc. Ele sunt prezențe obișnuite pe care uneori le simt, iar alteori nu.
Ca să îți dai seama de existența lor, trebuie totuși să scapi de o anume mâzgă din minte. În minte ai un lac și pe el cresc nuferi; prin acei nuferi simți prezența zânelor. Însă mâzga acoperă uneori lacul cu un strat ca de petrol, în care nuferii nu mai cresc.
Se spune că Zânele sunt foarte frumoase; și așa este. Dar frumusețea lor e neomenească; nu seamănă cu frumusețea unei femei, ci cu a unui munte, a unui râu, a unei dimineți ori a unui amurg.
În unele basme câte un flăcău se îndrăgostește de o zână și o ia de soață, iar ea devine femeie muritoare; în niciun basm, însă, nu se întâmplă invers, adică el să devină nemuritor, asemeni zânelor.
Se mai spune că Zânelor nu le plac oamenii mândri, care se încred în sine; îi ajută, în schimb, pe cei necăjiți și smeriți. De câte ori am pășit pe tărâmul lor purtând în inimă un necaz sau altul, mi-au ușurat povara, chiar și când nu le-am simțit pe-aproape.
Poate că o singură dată în viață am zărit o Zână. Trăiam una din acele clipe fugare în care, deodată, pământul are o frumusețe nepământeană. Mi-a părut, atunci, neasemuit de frumoasă; și i-am văzut doar o șuviță din păr, fluturând în urmă ca un mănunchi de raze, printre trunchiurile stejarilor tomnatici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu