Singurătatea ( 2 )

În imaginea ei convențională de până atunci, toamna era un proces lent, la care viața se putea acomoda; o împlinire fructuoasă ori o instalare treptată a unei boli. Atunci, însă, vedeam toamna în toată violența ei, ca pe un tanc care trece cu șenilele peste trupuri vii, strivind și sfârtecând.
Eram și eu un supraviețuitor, ca aceia care scapă de șenile. Cei care stau pe margine.

Venea toamna și pentru unii oameni; se zbătuseră destul, până la definitivul înec în noroi. Tot ce s-ar mai fi putut spune apoi despre ei conținea și aserțiunile ascunse:”Acest om putea să nu fi existat”; ”Ipoteza lui nu e necesară”.

*

În toamna aceea centrala termică a garsonierei mele a mers din plin. Înăuntru era ceva mai cald ca vara, când mă străduisem să o răcoresc.

Spre sfârșitul toamnei mi-am cumpărat și câteva plante exotice, prin intermediul anunțurilor din ziarul local. Ca și mine, erau supraviețuitori ocrotiți de cineva; eu, ca și ele, făceam parte dintr-o lume stranie, fără logică și fără perspective.
Înainte de asta văzusem că florile din parcuri se pot stinge într-o singură noapte, mai trecuse o săptămână și mă trezisem năuc, după un vis cu marea.