Vânător

”...şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea...”

Cunoașterea ca vânătoare; nu știi nimic până nu ucizi necunoscutul. Îl reduci la neființă, ca și când ființa lui ar trece astfel asupra ta. Ar trebui să îl poți readuce la ființă; dar tot ce îți rămâne e un trofeu de vânătoare, un lucru mort din care crezi că poți sorbi seva vieții. Un suport al iluziei de a fi.

Și nu e deloc ușor să ucizi o taină; cu toate că pretenții cognitive sunt destule, cât cuprind poveștile vânătorești.
Ucizi și te simți altfel, ca și când cel ce ești acum n-ar fi putut crește din cel care ai fost. Apoi, cândva, îți dai seama că ai luat din Necunoscut doar neființa.


”...sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric..”