vineri, 12 septembrie 2014

Toamnă veche

Când începea școala, mă întorceam de la țară și picam în altă lume. Una din marile ei uimiri erau castanele care cădeau din arborii încă verzi și frunzoși; castane brun-roșcate, cu coaja netedă ca pielea fotoliilor. La țară nu era niciun copac din aceștia, pe care i-am legat pentru totdeauna de lumea orașului.

De la o vreme, nu m-am mai întors toamna de la țară, pentru că am rămas peste vară în oraș. Iar anul acesta castanele s-au copt deja pe la jumătatea lui august. Când le-am văzut, m-am întristat, ca și când toamna ar fi venit prea repede. Apoi m-am gândit că, dimpotrivă, e un semn că vremea a fost mai caldă ca altădată, iar vara va fi mai lungă. Dar toamna va veni; la fel de bolnavă ca întotdeauna.

M-am uitat la o frunză căzută: avea marginile galbene, iar mijlocul încă verde. Încă viu pentru o vreme; ce folos? Așa se moare toamna: viața se stinge pentru că se rup punțile. Țesutul mort înconjoară viul.
Acestea toate nu le simțim prea bine, pentru că avem o toamnă urbană; asfaltul e același, dacă e reparat, iar noi putem să ne fabricăm oricând, după plac, mici anotimpuri. Dar, din când în când, putem să privim o alee lungă pe care nu mai merge nimeni, pentru că nu are rost; aceea e toamna.

În încheiere acum, pentru că nu știu prea bine să scriu, nici să închei, o să ascult încă o dată un cântec popular, al tarafului Junii Mândri Căpcăuni. Poate îl știți, se numește ”Nu mai îs omu' ce-am fost".



2 comentarii: