Din când în când mă mai uit la show-ul lui Bear Grylls. Nu sunt prea mare fan, mai ales că unele acţiuni de "supravieţuire" ale lui mi se par de-a dreptul idioate (cum ar fi să "scurtezi drumul" printr-o peşteră activă, mergând prin tumultuosul râu subteran cu o torţă care arde doar 5 minute ... ). În fine, the show must go on.
La ultimul episod văzut, omul era, din câte mi-am dat seama, în munţii Ahaggar din Sahara. Eram atent doar la peisajul indescriptibil, cu stâncării şi deşert.
La un moment dat, însă, Bear îşi aduse aminte de răposatul lui tată, cu care făcea drumeţii la munte; şi, pentru copilul-Bear, nu era important faptul că merge la munte, ci timpul petrecut cu tatăl lui.
Aici mi-au dat lacrimile şi în scurt timp era să plâng cu muci.
Bear îşi depăna în continuare amintirile, remarcând cât de ciudat e că mersul în natură cimentează legăturile dintre oameni. Şi cam atât a filosofat. Nu e omul care să zgârme Misterul ori să-l pună în ramă.
Pe urmă s-a apucat să caute apă şi a găsit. Se prelingea pe nişte stânci, apă de Sahara, cea mai bună apă din lume, cred. Cum însă nu există sete fără foame, a dibăcit printre pietre şi o biată broscuţă.
Ce-a făcut cu broscuţa ? Aţi ghicit.
Biata broscuţă... să fii broască în deşertul Sahara (!) şi să mori decapitată în gura omului care mănâncă orice fără să fie chinez, doar pentru distracţia telespectatorului... Hai, Bear, du-te-n forţele speciale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu